Primul sezon din “True Detective” a fost un eveniment ieşit din comun. Technica filmării şi cromatica întunecat-ambientală, noir, apăsătoare, jocul actoricesc autentic, convingător, greutatea ideatică a dialogurilor precum şi locaţia, toate au constituit un cumul de alegeri adecvate revigorării unui gen dificil de abordat: drama poliţistă. Sezonul doi al seriei antologice, îşi va avea premiera astăzi 22 iunie, însă primele trei episoade au circulat în exclusivitate în presa online, în vederea recenziei spoiler-free. Citiţi deci cu încredere proverbialii doi cenţi daţi cu mana largă de F and G must see.

De data aceasta Nic Pizzolatto a încredinţat scenariul unei echipe de regizori, iar aceasta alegere frapează printr-o uşor perceptibilă disonanţă. Dacă primele două episoade regizate surprinzător de bine de Justin Lin contribuie la construcţia atmosferei, la definiţia personajelor centrale şi la construcţia unei dimensiuni stilistice, cel de-al treilea episod al lui Janus Metz falsează impardonabil.

Am să recunosc nesilit, nu mă aşteptam ca Lin să fie capabil de atâta maturitate regizorală, de altfel câteva cadre trădează aplecarea spre evident, deoarece alunecă din expunerea subtilă, neo-noir, într-una de telenovelă indiană, cu cadre statice centrate pe chipuri şi priviri. O tehnică devenită cel puţin discutabilă în televiziunea de calitate. Cum spuneam, episodul trei “Maybe Tomorrow” se distanţează din păcate vizibil de direcţia artistică de început. Este evidentă lipsa unui echilibru în ritm şi cadenţă, nu numai în acţiune, ci şi în dialoguri.
Aş vrea să spun că această carenţă este una neglijabilă, însă în cazul unei serii formate din opt episoade, efectul poate fi dezastruos pentru rezultatul final. Se simte absența disciplinei lui Cary Coji Fukunaga.

Din păcate proza lui Pizzolatto este şi ea mai slabă. Liniile definitorii ale personajelor construiesc arcuri dramatice exagerate aproape fără excepţie. Îngrijorător este faptul că de această dată, nu există în naraţiune personaje de contur. Practic toţi protagoniştii sunt defecți, receptacule dezamorsate sau dimpotrivă dezaxate de traume, în interiorul cărora realitatea pare prinsă într-o centrifugă. Îmi este foarte greu să înţeleg cum a fost posibil un asemenea rateu, în condiţiile în care distribuţia este mai mare decât cea a primului sezon. Replicile par să vâneze uimirea, aprobarea şi aplauzele, simţindu-se nenaturale, uneori chiar deloc sincrone cu substanţa personajelor.

Colin Farrell conduce de departe în cursa performanţei actoriceşti, deşi detectivul Ray Velcoro urmează o dezvoltare atipică. Ceva din construcţia personajului pare ilogic, deoarece structura sa conceptuală conţine prea multe valori opuse. Pe de-o parte autodistructiv, vândut viciilor, pe de alta dornic să-şi asume rolul de părinte. Pe de-o parte corupt şi compromis, pe de alta suferind de o bruscă trezire morală. Totuşi, ceea ce nu funcţionează cu Ray Velcoro are a face cu scenariul regizoral, nu cu jocul actoricesc. Farrell convinge prin bună interpretare fiind expresiv şi intens.

Dintre toate personajele Ani Bezzerides aparţinând lui Rachel McAdams, este de departe cel mai nereuşit. McAdams joacă impecabil, însă “mitul formării” suferă de o aberantă lipsă de fundament şi poate de cea mai absurdă dintre exagerări. Păcat, Bezzerides este un personaj feminin puternic, ar fi putut fi un trademark al seriei, însă în situaţia dată, singurul lucru la care mă pot gândi când o văd pe ecran, este cât de neinspirată îi este povestea, parcă desprinsă dintr-o dramoletă turcească ieftină.

Coloana sonoră combină percuţia post procesată cu sunete de sintetizator, pentru un fundal sonor ce aminteşte de intro/outro-urile melodiilor de la Massive Attack. Uneori urmează un ritm convenţional, alteori liniile melodice se risipesc lăsând loc unor bătăi aritmice, aşezate peste imagini urbane nocturne, ca inima unui oraş cardiac în faza terminală. Atmosferică şi încărcată de impact, coloana sonoră contribuie la imersiune, la scufundarea în textura întunecată, pseudo subversivă a naraţiunii.

Concluzia F and G, este sezonul doi din “True Detective” un must see?

Multitudinea de personaje centrale este neadecvată formatului antologic de opt episoade. Nu rămâne destul loc pentru dezvoltarea lor, de aceea unele schimbări par grăbite. Paleta stilistică diferă de la un regizor la celălalt, iar asta formează o prăpastie în direcţia artistică. Scriitura lui Pizzolatto forţează notele dramatice dincolo de credibil, rezultând în câteva personaje dificil de asimilat. Dar poate cea mai mare problemă a sezonului doi este existența sezonului unu, pe care cel puţin până la al treilea episod nu reuşeşte să-l egaleze.

Acestea fiind spuse,

începutul sezonului doi din “True Detective” promite, atrage atenţia şi rămâne o dramă poliţista bună. Dacă puteţi ignora neajunsurile, fără îndoială veţi cădea în mrejele întunecate ale “lumii pe care o merităm”.

https://www.youtube.com/watch?v=2xPfl42hRbs

https://www.youtube.com/watch?v=DAocBF5tEE4

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.