Duminică a plecat la fel de repede pe cât a trecut prin cinema și The Lobster, un film ce-ți va dărâma castelul de cărți de joc și-l va înlocui cu o construcție pe care singur nu ai fi reușit să o gândești și să o pui cap la cap. Iar mintea celui care tocmai ți-a zguduit pământul sub picioare este nimeni altul decât regizorul grec Yorgos Lanthimos la primul său lungmetraj în limba engleză.

Pe Lanthimos nu-l știam de dinainte, însă de îndată ce am decis să-mi fac temele, era imposibil să treci cu vederea existența unui tipar în creațiile sale, pornind de la arta posterelor și ajungând la străfundurile subiectelor abordate.

her

Având în vedere că citisem unica propoziție ce figura ca sinopsis pe Rotten Tomatoes, știam la fel de multe despre film pe câte știa personajul lui Ferrell (David) despre ce-l va aștepta la hotelul unde a decis să se cazeze. Vorbim de o Mundus Novus unde persoanele fără partener trebuiau să-și găsească jumătatea (de preferat, pe baza unei trăsături comune; și nu vă gândiți acum la faptul că amândurora le plac Nick Cave and the Bad Seeds), altfel erau transformate într-un animal la alegere, ca mai apoi să fie vânați de cei reîntregiți.

Răbdare, de asta veți avea nevoie în timp de arcușul joacă pe coardele viorilor. Punctele de interes ale filmului erau cât se poate de răsfirate, intangibile chiar, însă în final, involuntar, publicul își va da seama că povestea tocmai le-a fost înaintată, tot ce trebuiau ei să facă era să pună bucățile de puzzle cap la cap. Și, cu toate acestea, piesa fără de care puzzle-ul nu ar putea sta în picioare lipsește – avem, deci, un final deschis.

colin

Iar din moment ce pelicula vorbește un alt limbaj cinematografic, era nevoie de actori care să readucă ridicolul pe marile ecrane și să-l mențină pe linia de plutire, absurdul fiind o altă noțiune-cheie în jurul căreia se învârte acțiunea – John C. Reilly, Rachel Weisz, Ben Whishaw și Léa Seydoux au fost capabili, lipsiți de orice urmă de machiaj, odată intrați în pielea personajelor, să pună sub semnul întrebării normele și convențiile societății în care trăiesc ei, dar și pe cele ale mediului în care ne regăsim și noi, desființând sfânta treaptă pe care s-a creat însăși lumea: entitatea cuplului. 

Dar odată ce dăm la o parte înțelegerile și regulile nescrise ale viețuirii cu alte ființe raționale, nu ne mai desparte nimic de animale. Voi ce vietate ați alege să fiți pentru restul vieții dacă nu ați putea împiedica acest proces? Ce ați face pentru a scăpa de singurătate? Cât de anevoios este totuși procesul de integrare?

lea

Colin Farrell nu a câștigat numai burtică pentru acest rol, ci și indicii de aducere la viață a personajului, venind în firimituri ba din filosofia ascunsă a lui Kafka, ba din drama enigmatică a lui Beckett – toate acestea atacă o problemă, respectiv condiția omului și dimensiunile etice și fizice ale acesteia.

Schimbarea în felul în care sacrul și obligațiile ce survin stabilirii în societate  sunt percepute se face prin uzitarea generoasă a alegoriei. Homarul nu este un animal ce trăiește în grupuri, ci se retrage în locuri întunecoase, pietroase, izolate pentru a se apăra de prădători; apa proaspătă, curată, lipsită de săruri și alte proprietăți este moartea acestuia și are până și posibilitatea de a se regenera. Nu e de mirare, deci, cum pentru prima dată cineva ar alege un homar ca animal pentru următoarea viață și nu câinele.

them

The Lobster ne confirmă încă o dată că că un film nu trebuie să-ți irite glandele lacrimale, să spună în mod răscolitor povestea unor reprezentanți ai mișcării LGBT sau să confrunte chestiunile rasismului, antisemitismului, diferențelor dintre femei și bărbați, ori să conțină sau să se bazeze pe un element istoric; în dozele recomandate, nebunia și bizarul sunt mai mult decât îndeajuns.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.