Salutare ”tovarăși cinefili”!

MGM

istoria pe scurt

Deşi anii ‘50 au părut a fi o a doua epocă de aur pentru MGM, devenit sinonim cu Visul American şi povestea de succes, a doua parte a deceniului a adus un declin încet dar sigur studioului. Numele MGM a devenit o prezenţă permanentă a articolelor financiare în locul nominalizărilor la Oscar dar în ciuda dizolvării treptate profilul variat al studioului de odinioară rămâne. Conform banalităţilor istoriei cinematografice universale, în anii ‘50 dar mai ales în anii ‘60 marile studiouri din Hollywood au pierdut contactul cu spectatorii, succesul a fost uzurpat de producătorii independenţi şi de studiourile mici din afara conglomeratului hollywoodian (de exemplu AIP). Fruntaşă la pierderea de teren cinematografic a fost MGM. Sentinţa Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii în cazul studioului Paramount (1948) a oprit integrarea verticală a studiourilor şi a obligat întreprinderile cinematografice să îşi vândă teatrele, adăugând un risc crescut oricărei producţii deoarece nu mai era asigurată proiecţia acesteia şi astfel cuvântul-cheie al politicii de studio a devenit prudenţa. S-au realizat mai puţine proiecte dar acestea au fost mai costisitoare şi mai grandioase, ceea ce dus la stagnarea dezvoltării imaginii filmice şi în cazul unui eşec a cauzat un deficit substanţial în resursele financiare.

4872_6_largeMGM s-a despărţit complet de lanţul de cinemateci doar la finalul deceniului şi astfel nu a fost obligat să facă schimbări sau să adopte căi alternative. A continuat să-şi construiască profilul cu filme lucrate şi atent lustruite. În timp ce alte studiouri au încercat adoptarea unui sistem de producţie pe jumătate independent (adică au încercat să distribuie filmele unor studiouri mai mici sau a unor producători independenţi pe lângă cele proprii) MGM a continuat să susţină proiectele interne cu buget ridicat. Au întârziat şi cu reducerea de personal, dar la finalul anilor ‘60 numărul angajaţilor era minim. Însă anii ‘50 erau încă epoca de aur a musicalurilor chiar dacă în mod „surprinzător” nu au avut succes. În cel mai bun caz au avansat la statutul de film cultic după un timp, iar în cazuri mai rele au devenit învechite, etichetate ca şi kitchuri iar istoria cinematografică revizionistă a demonstrat în cazul multor musicale MGM că au obţinut cel mult aprecierea Academiei dar nu şi a publicului. Dintre Un american la Paris (An American in Paris, 1951), Cântând în ploaie (Singing in the Rain, 1952), Orchestra ambulantă (The Band Wagon, 1953), Brigadoon (1954) nici unul nu a reprezentat un succes în materie de încasări, fapt confirmat şi de producţia mult mai costisitoare decât filmele obişnuite.

Musicalul cu Gene Kelly Invitaţie la dans (1956) a costat producătorii 2,8 milioane şi a adus o pierdere de 2,5 milioane. Un alt efect advers al politicii de studio conservatoare a fost febra remake-urilor, care nu este un fenomen al sfârşitului de mileniu. Hollywood-ul a apelat la acest instrument simţind ameninţarea financiară, iar MGM nu a dus lipsă de material în acest domeniu (ceea ce nu s-a prea putut vedea nici la televizor în anii `50). Astfel s-a născut varianta de musical a filmului Ninotchka denumită Silk Stockings (1957) cu Astaire, repriza Cukor a Poveştii din Philadelphia cu titlul Înalta societate (High Society, 1956), remake-ul Red Dust-ului (1932) Mogambo (1953) sau chiar Ben Hur, al cărui succes financiar a avut un rol-cheie în viaţa studioului, la fel ca şi celebrul Pe aripile vântului. Cultul musicalurilor Freed din anii ‘50 (deoarece filmele muzicale de calitate mai slabă, realizate în grabă dar de succes de către producătorul Joe Pasternak au fost date uitării) poate fi explicat (în afară de valoarea lor estetică) prin faptul că au fost ultimii mohicani ai stilului MGM.

Este adevărat că şi studioul leului a trebuit să se despartă de starurile sale, e drept, mai târziu faţă de celelalte studiouri, iar faţă de contractele pe termen lung au încheiat înţelegeri mai scurte, valabile pentru anumite producţii în parte. MGM şi-a pierdut astfel un stâlp important al identităţii (şi o sursă importantă de venit), filmele care se construiau pe baza personalităţii unui anumit actor. Esther Williams, campioana la înot a prezentat o dilemă timp de 10 ani pentru fantezia scenariştilor, provocându-i în a inventa noi moduri de a-i uda pielea, însă şi acest star şi-a redobândit libertatea în 1956. Singurele reprezentări ale stilului şi a distincţiei MGM cu decoruri opulente, străduindu-se să menţină mitul divertismentului au fost musicalurile şi melodramele, (Mâine voi plânge / I`ll Cry Tomorrow, The Cobweb, Tea and Sympathy) filmele de prestigiu ale MGM (ceea ce în Hollywood era egal cu un succes critic dar un eşec financiar).

Deşi studioul şi-a însuţit doar o felie marginală din nebunia şi încasările epopeelor istorice (Quo Vadis, 1951), aceste filme au fost caracterizate şi printr-o oarecare experimentare tehnică: Cinemascope (Şapte mirese pentru şapte fraţi / Seven Brides For Seven Brothers, 1954) şi Cinerama (Cum a fost cucerit Vestul / How The West Was Won, 1962) MGM şi-a asumat o parte însemnată din distribuirea acestor producţii. Importanţă din punct de vedere al istoriei cinematografie au creaţiile inovative ale lui Dore Schary şi nu filmele tradiţionaliste ale MGM, iar acestea au rezistat trecerii timpului.

4872_5_largeSchary a avut succes la MGM cu creaţiile mai curajoase, realiste şi cu o viziune mai dură ca şi Battleground (1949) sau clasicul de Heist, Jungla de Asfalt (The asphalt Jungle, 1950) iar realismul şi-a găsit un loc şi în prestaţia actorilor (Paul Newman, Pisica pe acoperişul fierbinte / Cat on a Hot Tin Roof, 1958) Din punct de vedere financiar, producţiile Schary care tratau probleme sociale au fost mai profitabile decât filmele tradiţionale MGM: O zi grea la Black Rock (Bad Day at Black Rock, 1955), filmul Jungla şcolii (Blackboard Jungle, 1955) care a transformat cântecul Rock Around the Clock într-un succes, sau Procesul (Trial, 1955). Unul dintre cele mai bune alegeri ale anilor ‘50 pentru MGM a fost contractul cu Elvis Presley a cărui film, Prietenie cu cântec (Jailhouse Rock, 1957) a devenit un succes monstruos.

Dar din păcate Schary, care era foarte sensibil la schimbarea tendinţelor, nu a primit mână liberă la reorganizarea structurii studioului, munca lui fiind considerată importantă dar nu critică. Degeaba şi-a însuşit surprinzătoare succese critice şi financiare („Sleeper-hit”-uri) şi nişte producţii-monstru precum Doctor Jivago (Doctor Zhivago, 1965), în anii ‘50 MGM a pornit pe calea pierderii financiare constante, producând eşecuri răsunătoare. S-au încăpăţânat să păstreze vechile metode, dar cel mai important este că nu au format o politică de studio din reţeta filmelor de succes: reuşita a devenit rară, profilul patinat MGM s-a dizolvat şi s-a diferenţiat dar nu a ştiut să-şi construiască o identitate din diversitate. Toate acestea au culminat în luptele interne pentru putere din a doua parte a anilor ‘50. Degeaba au refolosit clasicii în remake-uri, au transferat serialele de succes (Seria Inventatorul slăbănog şi seria Dr. House a vremii, Dr. Kildare) pe micul ecran, strategia principală a studioului s-a concentrat în continuare pe realizarea de filme block-buster. Începând cu producţia Ben Hur, bugetul s-a alocat în funcţie de producţia cinematografică cu buget mare deci profitabilitatea anuală a MGM a depins de succesul unui singur film, ceea ce funcţionat în anumite cazuri dar de cele mai multe ori nu.

Blockbusterul aruncă în aer încasările sau studioul care l-a produs: degeaba a lansat MGM câte un succes enorm (Ben Hur, Doctor Jivago, Odiseea Spaţială: 2011, Pe aripile vântului şi re-ecranizările de cinema a acestora din 1961 şi 1970) rata eşecurilor le-a egalat (unul dintre cele mai dezastruoase a fost remake-ul Revoltă pe Bounty, 1961). 1957 a fost primul an în care MGM nu a fost profitabil – un punct de schimbare simbolic în istoria studioului, la această dată a murit Luis B. Mayer şi nici Nicholas Schenk nici Dore Schary nu mai produceau filme de succes la MGM. Scaunul directorului a fost ocupat prima dată de către Arthur Loew, fiul fondatorului apoi în anii ‘60 persoana directorului s-a schimbat odată sau de două ori pe an iar în 1964 MGM-ul a consumat nu mai puţin de 3 şefi. Studioul a dus lipsă constantă de conducere din mijlocul anilor ‘60 iar semnele dezbinării şi fragmentării nu au întârziat să apară. În 1957 chiar şi secţia profitabilă a filmelor de animaţie şi-a oprit producţia când eforturile s-au concentrat mai degrabă pe reproiectarea vechilor filme pe micul ecran în locul realizării unor serii de succes.

MGM nu mai era scena conflictelor dintre două personalităţi geniale (Mayer şi Thalberg sau Mayer şi Schary), forţa sa centralizată s-a dezbinat şi s-au format mai multe grupări mici care s-au străduit să preia puterea în cadrul studioului. Creatorii au beneficiat de mai multă independenţă în anii ‘60 – fapt asigurat de alte studiouri deja de un deceniu – iar prin moda filmării la o anumită locaţie practic studioul asigura numai fondurile şi distribuţia filmelor cu mult înainte de stadiul de comă din anii ‘70 când MGM aproape a devenit o simplă firmă de distribuţie. Dacă e să analizăm lista filmelor produse de MGM în anii ‘60 putem vedea creaţii subversive, inovatoare, în dialog continuu cu trendurile vremii: Mayer nu ar fi permis niciodată ca un film care promova editarea rapidă precum Duzina de ticăloşi (The Dirty Dozen, 1967) sau filmul care a preferat povestirea eliptică şi a prezentat un anti-erou marcant (Point Blank, 1967) să se producă sub sigla MGM.

ben-hur-updated-2Aceste filme nu mai au nimic în comun cu studioul producător, lovit de dezbinare. Apariţia milionarului Kirk Kerkorian a pus capăt acestei situaţii cumpărând studioul în 1969 după schimbarea de proprietar din 1967. Aceasta a fost declaraţia lui Kerkorian prin care practic a desfiinţat MGM-ul ca şi studio. Producătorul filmelor legendare a devenit la rândul lui legendă: existenţa fizică a încetat şi s-a mutat pe teritoriul nostalgiei.

Mitul personal şi reprezentaţia economică s-au despărţit: MGM a continuat să existe în emisiuni televizate mitologice, în documentare şi în arhiva filmică iar Kerkorian s-a folosit de sigla MGM doar în scopuri de afaceri, fondând MGM Grand Hotel din Las Vegas. Kerkorian s-a folosit de numele MGM ca şi brand şi nu ca studio: prestigiul leului i-a cauzat moartea, deoarece a devenit un simbol care putea fi cumpărat. Acesta a fost singurul caz în valul cumpărării de studiouri a anilor ‘60 când producţia cinematografică a scăzut după preluarea de către mogulii media sau anteprenori. Kerkorian l-a numit pe T. Aubrey în fruntea studioului, a vândut 160 000 de metrii pătraţi de teren aparţinând studiourilor (şi marea majoritate a decorurilor şi a recuzitei de valoare inestimabilă au fost scoase la vânzare), a diminuat secţia de producţie şi numărul angajaţilor şi a aranjat studioul pentru producţia anuală de 4–5 filme de gen cu buget mediu. A renunţat la reţeaua externă de cinematografe care a prezentat o sursă din ce în ce mai importantă de venit pentru Hollywood (pe care nu au fost obligaţi să le vândă prin decizia Paramount) iar începând cu 1973 a lichidat şi secţia de distribuţie transferând-o la United Artists (pe care apoi l-a cumpărat, integrându-l în MGM).

11036_2_largeUnul dintre cele mai mari ex-studiouri hollywoodiene a funcţionat în anii ‘70 ca o mini-firmă semi-independentă, iar Kerkorian a declarat că se concentrează asupra afacerii hoteliere şi nu se ocupă personal de problemele studioului. Deşi posteritatea i-a regretat pe directorii de studio de altădată pentru că măcar le plăceau filmele, colaborarea efectivă, dură şi câteodată distructivă a lui Kerkorian şi Aubrey au adus decizii raţionale şi politică conştientă în viaţa MGM. Renumele negativ s-a datorat în mare parte faptului că la începutul anilor ‘70 s-au implicat şi în procesul de creaţie şi au re-editat anumite filme – astfel au reuşit să distrugă genialul western Pat Garrett & Billy The Kid din 1973 al lui Sam Peckinpah. Politica economic-orientată a lui Aubrey a rupt legătura cu tradiţia MGM şi cu iluzia cinematografiei de familie, străduindu-se să reducă riscul la minim: Aubrey, având un trecut la studioul TV CBS, a dorit realizarea unui divertisment eficient din punct de vedere material.

În ciuda acestui fapt nu a avut sensibilitatea lui Schary, de exemplu în 1973 a refuzat scenariul filmului Fălci. Pentru mulţi a fost întruparea simbolică a atitudinii directorale anti-intelectuale, care a văzut cauza crizei industriei în răspândirea valorilor anticulturale şi în libertatea exagerată a autorilor. Munca lui Aubrey a fost contrabalansată de Daniel Melnick, directorul secţiei de producţie care a produs sau cumpărat filme cu buget redus dar de succes precum Westworld, (1973), Reţeaua (Network, 1976) sau Adio, dar rămân cu tine (The Goodbye Girl, 1977) Astfel, din anii ‘80 studioul-fantomă MGM a atras atenţia mai ales cu vârtejul afacerilor sale şi nu cu filmele produse, povestea căreia s-a transformat într-o tragicomedie dulce-amară din cauza frecventului schimb de directori şi a tradiţionalei declaraţii de faliment (ultimul caz de acest gen fiind chiar în 2010).

În 1981 Kerkorian a cumpărat United Artists cu tot cu arhiva de filme a acestuia, apoi în 1986 mogulul media Ted Turner l-a schimbat pe Kerkorian în poziţia de proprietar doar ca să îi returneze onoarea lui Kerkorian după 74 de zile. Frecventele procese de vânzare şi cumpărare au destrămat şi mai mult studioul decimat: arhiva MGM a rămas în posesia lui Ted Turner, Kerkorian a păstrat logo-ul şi numele iar secţiunea de studio a fost cumpărată de o firmă de televiziune, apoi de Sony. Printre deţinători s-a numărat şi escrocul Giancarlo Parretti apoi în anii ‘90, când succesul MGM a fost din ce în ce mai rar cu filme ca Thelma şi Louise (1991) sau Un mafiot la Hollywood (Get Shorty, 1995) Kerkorian a redresat firma prin realizarea de filme mai costisitoare, de calitate mai bună.

11036_1_largeÎn ciuda faptului că afacerile MGM sunt din ce în ce mai greu de urmărit, studioul cunoscut pentru caracterul conservativ şi tactica de aşteptare este rareori menţionat pentru inovaţiile technologice şi valorile „periferice”. Deşi criza actuală a grăbit din nou îndatorarea studioului, în ultimii ani planurile şi ideile creative nu au lipsit din producţia din ce în ce mai diminuată a MGM. În 2007 au facilitat descărcarea a 100 de filme prin iTunes, au fondat canalul MGM HD, iar în 2008 au anunţat că vor posta filme în întregime pe portalul YouTube. În afară de varietatea ideilor din ultimii ani s-au arătat receptivi şi spre filmele independente şi prin societatea fraţilor Weinstein, proaspăt ieşiţi din colaborarea cu Miramax (şi alături de alţi producători semi-independenţi) au realizat mai multe filme.

Cea mai mare sursă de venituri, pe lângă seria James Bond, este în continuare filmoteca MGM din posesia lui Ted Turner care conţine filmele de dinainte de 1986. Mulţumită canalului TV MGM cultura şi cultul MGM trăiesc mai departe şi în zilele noastre, iar sincronizarea groaznică ne atrage atenţia asupra ambiguităţii studioului, paradoxului şi antitezelor din cadrul acesteia. MGM este o forţă de viaţă americană oportunistă, exemplul auto-mitului şi a urmărilor auto-mutilante a acestuia care şi-a depus votul pentru prima dată lângă experimetare şi progres. Sperăm că această atitudine se va transfera şi în filmele realizate de către studio, şi chiar dacă nu putem spera la o nouă epocă de aur ne aşteptăm la vizionarea unor filme noi, progresive şi de calitate.

Producția de filme „scandaloase”, provocatoare la MGM a fost motivată mai ales de interesul economic: în anii ‘60, datorită muncii lui Andrew Sarris, conceptul de autor se răspândeşte şi în America, iar autorii au devenit un brand care se vinde. MGM a încheiat un contract de trei filme cu Antonioni iar succesul filmului Blow Up (1966) nu s-a datorat planului existeţialo-filozofic regăsit în imagini ci posibilităţii prezentării de nuditate într-un film distribuit în perioada autocenzurii hollywoodiene, cu codexul Hays în plină valabilitate. O decizie economică demn de considerat ar fi fost crearea unui MGM land din studioul vestit şi legendar, transformarea într-o atracţie turistică şi centru de divertisment cu care s-ar fi păstrat decorurile şi locaţiile preţioase şi pentru posteritate.

Ben-HurLa inceputul secolului I, printul evreu Ben Hur traieste la Ierusalim. Vechiul sau prieten Messala soseste aici ca ofiter al legiunilor romane. La inceput, ambii sunt bucurosi de reintalnire, dar treptat diferentele de opinii politice ii separa.

Regizor: William Wyler

Scenariu: Karl Tunberg

Gen: Aventura, Drama, Razboi

Durata: 212 min

Studio: Metro-Goldwyn-Mayer

Clasificare: I.M. 12

Actori:

Charlton Heston … Judah Ben-Hur
Jack Hawkins.. Quintus Arrius
Stephen Boyd… Messala
Haya Harareet… Esther
Martha Scott… Miriam

Sinopsis:

Messala, profitand ca, la festivitatea de sosire, are loc un incident nedorit, chiar in fata casei in care locuia Ben Hur, isi trimite prietenul la galere, iar pe mama si sora acestuia la inchisoare. Ben Hur jura sa se intoarca si sa se razbune. In istoria filmului, a ramas celebra ametitoarea cursa a carelor.

”Istoria se SCRIE…

…banii revin!”

Ben-Hur este un film realizat în anul 1959 de către regizorul american William Wyler, a treia ecranizare după romanul lui Lew Wallace, „Ben-Hur: A Tale of the Christ” („Ben-Hur: O poveste despre Cristos”, apărut în 1880). A avut premiera la cinematograful „Loew’s” din New York la data de 18 noiembrie, 1959. Filmul a câştigat unsprezece premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film, oferit producătorului Sam Zimbalist, performanţă egalată abia după mulţi ani de filmul “Stăpânul Inelelor: Întoarcerea regelui” (2003). Rolul principal, Ben-Hur, a fost jucat de actorul american Charlton Heston.

Filmul începe cu clasica poveste a naşterii lui Iisus Cristos. Douăzeci şi şase de ani mai târziu, nobilul Judah Ben-Hur este un comerciant bogat în Ierusalim. Înainte de venirea noului guvernator roman, prietenul din copilărie al lui Ben-Hur, Messala, ajunge în Ierusalim la funcţia de comandant al unei garnizoane romane. La început Judah şi Messala sunt fericiţi să se reîntâlnească după atâţia ani, dar punctele lor de vedere politice diferite îi separă: Messala crede în gloria Romei şi în dominaţia acesteia asupra lumii, în vreme ce Ben-Hur este loial credinţei şi poporului său.

ben-hur_5Messala îi cere lui Ben-Hur să îşi avertizeze compatrioţii cu privire la protestele şi critica împotriva Romei. Familia Hur are doi sclavi, care însă sunt trataţi ca servitori respectaţi: pe bătrânul Simonides şi pe fiica acestuia, Esther, care se pregăteşte de nuntă. Judah îi oferă acesteia libertatea drept cadou de nuntă; cei doi constată o anumită atracţie unul faţă de celălalt.

În timpul paradei organizată în cinstea venirii noului guvernator, o ţiglă de pe acoperişul casei lui Ben-Hur cade pe calul guvernatorului, aproape omorându-l. Deşi Messala ştie că a fost un accident, îl condamnă pe Judah la muncă pe galere, iar pe Miriam şi Tirzah, mama şi sora lui Judah, le trimite la închisoare. Ben-Hur jură să se întoarcă şi să se răzbune. În drum spre mare i se interzice să bea apă când el şi ceilalţi sclavi ajung în Nazaret. Cade, pierzându-şi voinţa de a mai trăi, când încă necunoscutul Iisus Cristos îi dă apă şi o motivaţie de a trăi.

După trei ani pe galerele romane, nava pe care se află Ben-Hur este aleasă ca navă-amiral pentru Quintus Arrius, trimis de către împărat pentru a distruge o flotă de piraţi macedoneni. Noul comandant al lui Ben-Hur observă voinţa acestuia de a supravieţui, deşi refuză să îl trimită în echipa de gladiatori a lui Arrius, spunând că Dumnezeu o să-l ajute.

Piraţii atacă flota, iar galera lui Arrius este scufundată, dar Ben-Hur reuşeşte să-l salveze pe Arrius, care de două ori ameninţă că se sinucide. În curând sunt salvaţi de o navă a flotei romane învingătoare. Arrius îi cere împăratului Tiberius Cezar să anuleze toate acuzaţiile împotriva lui Ben-Hur iar mai târziu îl va adopta pe Judah ca fiu al său. În lunile care au urmat Judah a învăţat metodele romane, inclusiv cursele de care cu cai, devenind un expert în acest domeniu.

1Se va întoarce în Iudeea, unde află ca Esther nu s-a căsătorit şi că este încă îndrăgostită de el. El cere lui Messala să elibereze pe mama şi sora ei. Când soldaţii intră în celulă, află că acestea au lepră şi le alungă din oraş. Esther, care ştie adevărul, pentru a-l scuti de suferinţe şi mai mari, îi spune lui Judah că mama şi sora lui au murit în închisoare. Şeicul arab Ildeerim, cu care Judah a devenit prieten, deţine patru cai arabi magnifici şi doreşte ca aceştia să fie bine antrenaţi pentru cursele de care. Văzând că Judah se pricepe la aceste lucruri, Ildeerim îl roagă să fie conducătorul carului în cursa la care asista noul guvernator, Ponţiu Pilat. Ben-Hur acceptă după ce află ca Messala, considerat cel mai bun conducător de care din Iudeea, va fi şi el concurent.

Judah câştigă cursa, învingându-l pe Messala, în ciuda metodelor necinstite folosite de acesta. (Scena acestei curse de care cu cai a rămas celebră în toată istoria cinematogarfiei.) Messala este grav rănit în cursă şi, deşi pe moarte, pentru a se răzbuna pe Judah îi divulgă acestuia că mama şi sora sa se află în Valea Leproşilor. Deşi şi-a îndeplinit dorinţa de răzbunare împotriva lui Messala, sufletul lui Judah rămâne neîmplinit. Însă după răstignirea lui Cristos se întâmplă un miracol: mama şi sora lui Judah se vindecă.

“Ben-Hur” a fost o producţie extrem de scumpă, necesitând 300 de platouri pe o suprafaţă de 1,2 km pătraţi. Cele 15 milioane de dolari au fost un risc asumat de compania Metro-Goldwyn-Mayer pentru a se salva de la faliment. Riscul a fost răsplătit, filmul având încasări de 75 de milioane de dolari (valoarea perioadei – anii 1950). Multor actori renumiţi ai epocii l-i s-a oferit rolul lui Judah Ben-Hur înaintea lui Charlton Heston. Burt Lancaster a refuzat rolul lui Ben-Hur deoarece “nu îi plăceau moralele violente ale poveştii”. Paul Newman l-a refuzat deoarece considera ca nu avea picioare potrivite pentru a purta tunică.

4872_8_largePremiile Oscar obţinute

  • Cel mai bun film, oferit producătorului Sam Zimbalist
  • Cel mai bun actor, oferit actorului Charlton Heston
  • Cel mai bun rol secundar masculin, oferit actorului Hugh Griffith
  • Cel mai bun regizor, oferit lui William Wyler
  • Cele mai bune decoruri, oferite colectivului format din William Harining, Hugh Hunt şi Edward Crofogno
  • Cea mai bună imagine color, oferită lui Robert Surtees
  • Cea mai bună creaţie de costume, oferită lui Elisbeth Hoffenden
  • Cele mai bune efecte speciale, oferite colectivului format din A. Arnold Gilepsie (vizuale), Robert MacDonald (vizuale) şi Milo B. Lory (efecte acustice)
  • Cel mai bun montaj, oferit colectivului format din John D. Duning şi Ralph E. Winters
  • Cea mai bună muzică de film, oferită lui Miklós Rózsa
  • Cea mai bună coloană sonoră, obţinută de Franklin Milton

Filmul de mare succes din 1959, Ben-Hur, a intrat în istorie cu un record de 11 premii Oscar. Iar versiunea din 1925 revine în atenția lumii. Ceea ce nu mulţi ştiu este că nu Hollywood a creat această poveste clasică. Ideea a venit de la romanul de succes „Ben-Hur: O poveste despre Hristos”, publicată în 1880. Cartea relatează povestea unei întâlniri transformatoare dintre un prinţ din secolul întâi şi Isus din Nazaret. Autorul din spatele cărţii Ben-Hur este Lew Wallace, un adevărat om al renaşterii.

„Lew Wallace a încercat diferite lucruri, i-a plăcut să picteze, să scrie, să facă lucruri creative, i-a plăcut armata. A devenit procuror şi a fost în parlamentul local pentru un mandat”, a spus Larry Paarlberg, directorul Muzeului Lew Wallace. Wallace a arătat un talent pentru scris încă din tinereţe. A învăţat din Biblie la școală. Chiar dacă nu îi păsa de biserică, povestea celor trei magi l-a fascinat. Scrisul lui Wallace a fost pus pe locul doi, având alte priorităţi. A luptat în războiul mexicano-american şi în războiul civil, devenind cel mai tânăr general maior în armata Uniunii. De asemenea s-a căsătorit şi a avut un fiu. De-alungul anilor a revenit la povestea biblică a celor trei magi.

4872_9_largeAstfel, s-a decis să scrie un articol într-o revistă despre ei. „Nu aveam nicio convingere despre Dumnezeu sau Hristos. Nu credeam în ei, dar nici nu le negam existența. Cu toate acestea, când articolul era deja început, m-am surprins că scriam cu reverenţă şi admiraţie”, consemnează Wallace. Totuşi, Wallace avea multe de învăţat despre Dumnezeu, după cum aflase în urma unei întâlniri cu un ateu cunoscut, numit Robert Ingersoll.

„Robert Ingersoll ştia mult mai multe despre Biblie. Nu predici împotriva unui lucru dacă nu-l cunoşti. Şi astfel l-a nimicit verbal pe Lew”, a spus Paarlberg. Sosise timpul pentru ca Wallace să îşi formeze propria părere despre subiectul religiei. „Ignoranţa mea față de religie era cu durere un punct foarte întunecat în întunecime. Îmi era ruşine de mine”, a scris Wallace. În acel moment a realizat că: „Nu am niciun drept să trimit acest articol să fie publicat. Nu ştiu despre ce vorbeam, trebuie să studiez. Trebuie să învăţ Biblia. Trebuie să învăţ povestea.” La începutul cercetărilor sale, Wallace a creat personajul ficţional al lui Iuda Ben-Hur, care a fost martor la evenimentele care au avut loc înaintea morţii şi învierii lui Hristos. Wallace începuse să-L vadă pe Dumnezeu prin ochii personajului său.

2„Cu mult înainte să îmi termin cartea, am ajuns să cred în Dumnezeu şi Hristos”, a scris Wallace. Manuscrisul original al cărţii „Ben-Hur: O poveste despre Hristos” are 650 de pagini, scrise de mână cu cerneală mov. Când Wallace l-a trimis la editura Harper & Brothers în 1880, ei nu au știut că avea să facă istorie în domeniul publicaţiilor. Cartea a devenit romanul de succes al secolului 19 și nu s-a epuizat niciodată. Ce fel de impact a avut Ben-Hur asupra unei ţări după Războiul Civil ?

„Era într-un fel cartea potrivită la momentul potrivit. Oamenii căutau moduri de reconciliere, de a-și uni forțele. Se întrebau cum poate să existe un Dumnezeu care permite să se întâmple un astfel de război”, a adăugat Paarlberg.

După ce a fost publicată, au început să vină scrisorile, inclusiv una de la preşedintele James Garfield. El a scris: „Cu această carte frumoasă şi reverenţioasă, mi-ai uşurat greutăţile zilnice.” Greutăţile lui Wallace au fost întotdeauna uşurate în aer liber. A scris majoritatea lucrărilor sub ceea ce a ajuns cunoscut ca şi „Fagul lui Wallace”.

Renumitul Fag al lui Wallace nu mai există. S-a vestejit chiar la puţin timp după ce a murit Wallace şi a fost înlocuit cu o statuie de bronz. Dar chiar acolo este o clădire la care Wallace a visat zeci de ani, dar nu a avut resursele să o construiască, până la succesul lui Ben-Hur. Wallace a proiectat această casă din secolul 19, unde şi-a petrecut anii de glorie, scriind în fiecare zi până la moartea sa în 1905. Piatra sa de mormânt este înscrisă cu un citat din Ben-Hur, rostit de către unul dintre magii săi îndrăgiți: „Nu aş da o oră de viaţă ca suflet pentru o mie de ani de viaţă ca om.”

4872_1_largePrietenia dintre Messala (Stephen Boyd) şi Judah Ben-Hur (o excepţională interpretare a marelui actor Charlton Heston) suferă o schimbare odată cu reîntoarcerea sa în tărâmul Iudeii, sub controlul roman. El nu mai are bunătatea de altădată, devine un îndoctrinat al împăratului, considerat singurul Dumnezeu al lumii. Nimic pare că nu stă în calea lui şi este bine ca nici Judah şi familia lui să nu fie prin preajmă, deşi mulţi ani s-au considerat prieteni de sânge. În clipa în care Judah nu vrea să îi acorde sprijinul pentru a-şi trăda propriul popor, el îşi semnează propria condamnare. O mică problemă de construcţie (câteva cărămizi îl rănesc accidental pe noul Guvernator al provinciei) se transformă într-o vină fără putinţă de răscumpărare: este condamnat la galere, un loc din care în mod obişnuit nu se poate scăpa, iar rudele sale apropiate sunt arestate.

Nimic nu este veşnic însă. Va avea loc şi o salvare, va avea loc şi o recunoaştere a bunătăţii sale în marele oraş al Romei, dar el nu îşi poate uita trecutul şi datoria. În final, el se confruntă cu Messala în celebra scenă a cursei de care romane, pe care am văzut-o (şi merită revăzută) de atâtea ori. O scenă grandioasă, aşa cum sunt multe altele în film, care a reuşit să transpună atât cruzimea romanilor, lipsa oricărei reguli în asemenea festivaluri antice, care doreau să aducă faima unora şi distracţia spectatorilor, cât şi modalitatea de distracţie a românilor, spre năpăstuirea localnicilor, care nu puteau să îşi desfăşoare activităţile zilnice, fiind mereu sub primejdia pierderii vieţii, fără niciun drept şi fără libertăţi.

Nu pot fi uitate, de asemenea, cele 11 premii Oscar, o premieră pentru acele timpuri şi care nu au fost niciodată întrecute, doar de două ori egalate: cel mai bun film, cel mai bun regizor (William Wyler), cel mai bun actor în rol principal (Charlton Heston), cel mai bun actor în rol secundar (Hugh Griffith) şi multe altele.

Cu siguranţă, nu doar acestea constituie argumentul principal pentru a urmări acest film. O poveste frumoasă (chiar dacă ficţională), o apropiere de valorile creştinismului autentic, dragoste şi patriotism, încredere în valorile tradiţionale şi o dorinţă de a-şi apăra ţara chiar şi împotriva dorinţelor celor mai buni prieteni. Un film memorabil.

Poster:

95597_e36c9fa72d6f842c1512e6d8845539f4_1Trailer:

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here