Și iată-mă plecând de la prima mea ediție de Super, a patra aniversare a festivalului, cu așteptările depășite și copleșite. Cine mai zice, mă, că adolescenții nu știu ce fac? Adolescenții lui 2016, cu precădere adolescenții Super, sunt mai conștienți de cum să arunce cu roșii și cum să-și încoroneze idolii acum mai mult ca niciodată.

În competiția națională am remarcat diversitatea structurilor uzitate, individualismul fiecărei bucăți, jemenfichismul unora și seriozitatea altora. Și culmea, a prevalat ceva ce tratează o temă actuală (deși am demis în ultima vreme tot ce e prea kitch, prea feelsy pentru orice înseamnă coming of age), dar onestitatea personajelor precum și liniștea apăsătoare care domină filmul au făcut din Our Own Private Soho un câștigător pentru mine de la prima vizionare.

Zece filme, zece medii care răsună atât de des cu decepții, cu nesiguranță, iar Elena Roșu definește cel mai bine prin Luxor găsirea identității și a vocii proprii prin monologul aparent pueril de pe Skype al unei fete ce-și detaliază netulburată ziua prietenului său de partea cealaltă a ecranului. Și dacă vorbim de colajul ce alcătuiește o personalitate, ne putem îndrepta privirea spre Ntur, un film scos parcă din același colț întunecat lynchian de unde a venit și Eraserhead. Maria Staicu și Mara Cohn își plasează personajele sub lumini care pâlpâie amenințător, spații strâmte – carcere copleșitoare ale propriei minți. Scurte și fun în haosul lor sunt Q-veta Beta a lui Achim Scarlat și Decision al lui Alin Mușetescu, cel din urmă părându-mi un intermezzo pentru sequel-ul Trainspotting care și-a început deja filmările.

Zgomotul conversațiilor purtate de personajele lui Alexandru Lăzărescu este pictat în gri. În Un copac lovit de soartă, ne întoarcem la close up-urile personajului principal ce irigă acțiunea în angoasă și binecunoscuta simbolistică auctorială din copaci. Dar ce faci când aerul copacilor nu mai ajunge într-o lume post-apocaliptică? La această întrebare ne răspunde Luca Nicolaescu cu al său To the king, la care am sesizat tehnica sa transparentă și studiul fugar de personaje. Matei Zgimboi este cel mai mare fanboy când vine vorba de pateu așa că a decis să facă un film despre asta. Pateul luminii a stârnit râsete necontenite în sală și a câștigat în ochii publicului prin supa, pardon, pateul de ironie, parodie, mișto per se față de peliculele polițiste, thrillere, mistere, aventuri, SF, fiind mai meta ca niciodată. Chiar dacă Ștefan Iordache m-ar putea contrazice cu desăvârșire, îmi place să cred că Amănunt biografic e complet anti-C. Mărtărescu. Ca să nu mai spun că tot regizorul îl imită exemplar pe autorul parodiat, făcându-și protagonista manic pixie dream girl cu o tentă de Amelie să zâmbească.

Mențiunea juriului a mers la acest J’ai tué ma mère românesc, și anume Mama, plec la Harvard. Karina Bălan, Andreea Geamăn, Teodora Ungureanu și Alexandra Dragulinescu recreează coșmarul format din toate reproșurile, regretele și degringolada figurii centrale pe drumul său înspre una dintre universitățile global recunoscute.

soho

Acum aruncăm o privire către câștigătorul acestei ediții, Our Own Private Soho al cărui regizor este Călin Boto. Călin și-a adunat oamenii preferați în Colaj într-o după-amiază și astfel s-a născut sanctuarul stigmatizaților și al tufelor de Veneția. În mod ineluctabil putem cădea în capcana în care-și prind cozile alți oameni* ce-i privesc cu dispreț pe acești neadaptați și le pun în bravada lor o etichetă: bisexual, misfit, gay, androgin. Cu perechea de Ray Ban pe nas, misfit-ul Larisei ar fi putut foarte bine să fie o altă reprezentare de-a lui Dylan în I’m Not There, însă atitudinea ei imbatabilă de după terminarea țigării pălește când e nevoită să-și ascundă valurile verzi sub pălăria altcuiva. Bisexualul lui Horea aude atâtea voci încât și-o pierde pe a sa; părinții, alți prieteni, societatea, toți îl împiedică să iasă din carapacea pe care e lipită o foaie cu ”ce vor crede ceilalți?”. Personajul Andreei  burns all your gender norms în scena mea preferată din film și e primul care percepe importanța camerei înghesuite în care se întâlnesc cei patru. În final, gazda jucată de regizor continuă să deschidă și să închidă uși. Continuă să facă alegeri, dându-și seama într-un final de responsabilitatea ce-i cade pe umeri: adăpostirea mai multor fețe ale aceluiași cub Rubik, cub cu care se joacă atâția, însă doar puțini reușesc să aducă toate fețele uniform poziționate. Our Own Private Soho nu ascunde, ci explorează și încununează slăbiciunile. Negreșit, Călin Boto este un nume pe care îl vom mai auzi de-acum încolo.

Ei sunt tinerii care zâmbesc amar când sunt numiți ”tineri” sau ”tinerii din ziua de azi”. Ei sunt copiii care au crescut cu viniluri, casetofoane și rămășițele din aparatele pe film. Ei sunt adolescenții de mijloc, adolescenții care se duc mândri la cinematografele ridicate în timpul comunismului, adolescenții care știu că nu sunt un procent pe lista promovabilității, adolescenții care și-au petrecut nopți la rândul pe mIRC sau uitându-se la reluările Seinfeld de pe PRO Cinema; ei sunt oamenii care nu se reduc la poziția sud-estică din umbra marelui urs, sunt cei care găsesc în obstacolele societății sursele artei lor, sunt pe cât de subestimați, pe-atât de puternici. Văd în acest festival afirmarea vocilor pe care le vom vedea câștigând în anii care urmează la Cannes (nu degeaba coincid datele de desfășurare, nu?) sau alte festivaluri de prestigiu și de aceea îndrăznesc să atribui și eu o etichetă acestor oameni: generația Super.

* Laura, don’t worry, your one minute was great.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.