În curând Nemira va lansa Înainte de cădere, un thriller-satiră deosebit, scris de Noah Hawley. Autorul este cunoscut ca scenarist şi producător al multor seriale thriller, printre care şi premiatul Fargo, o readaptare a unui film de fraţii Coen, cu multe turnuri întunecate şi pline de suspans. După terminarea primului sezon al serialului, Hawley a început să scrie o carte, un roman care studiază impulsurile umane în timpul tragediilor aleatoare. Într-o perioadă în care suntem asaltaţi de ştiri şi evenimente dramatice, Înainte de cădere priveşte oamenii care sunt afectaţi de astfel de tragedii.

Mai jos găsiți un fragment în avanpremieră, iar cartea poate fi precomandată de pe nemira.ro.

Se ridică la suprafaţă urlând. E noapte. Apa sărată îi arde ochii. Căldura îi pârjoleşte plămânii. Nu se vede luna, ci doar lumina ei difuză prin ceaţa compactă. Crestele valurilor sunt negre. În jurul lui, flăcări de un portocaliu sinistru biciuie apa.

A luat foc oceanul, îşi spune el, dând instinctiv din picioare.

Şi imediat, după o clipă de şoc şi derută:

S-a prăbuşit avionul.

Toate gândurile astea trec prin capul lui Scott, însă nu sunt exprimate în cuvinte. Mintea îi este plină de imagini şi zgomote haotice. Un picaj neaşteptat. Duhoarea înspăimântătoare a metalului topit. Urlete. O femeie căreia îi curge sânge din cap. Pe piele îi lucesc cioburi de sticlă. Şi toate obiectele nefixate bine au plutit prin aer o clipă nesfârşită atunci când timpul parcă a stat în loc. O sticlă de vin. Poşeta unei femei. Telefonul unei fetiţe. Farfurii cu mâncare rotindu-se foarte încet în aer, cu antreurile încă pe ele. Şi apoi scrâşnetul de metal pe metal. Tonoul. Şi lumea lui Scott s-a făcut fărâme.

Un val îl pocneşte în faţă şi dă din picioare ca să rămână la suprafaţa apei. Îl trag în jos tenişii, aşa că scapă de ei. Apoi se chinuieşte să-şi scoată şi pantalonii din bumbac. Tremură în apele reci ale Atlanticului. Calcă apa. Face mişcări de foarfecă din picioare. Îmbrânceşte oceanul cu lovituri puternice din braţe. Valurile tighelite cu spumă nu seamănă cu triunghiurile din desenele făcute de copii, ci sunt nişte adevărate cascade. Se năpustesc către el din toate direcţiile, aidoma unei haite de lupi, punându-i la încercare capacităţile de apărare. Iar focul le dă vigoare, le pictează chipuri criminale. Tot călcând apa, Scott face o rotire de 360 de grade. În jurul lui se leagănă bucăţi din epava avionului, fragmente de fuzelaj, o parte dintr-o aripă. Combustibilul împrăştiat pe apă s-a risipit sau a ars complet. Curând totul va fi înghiţit de întuneric. Luptându-se cu panica, Scott încearcă să-şi estimeze situaţia. Îl favorizează faptul că este luna august. Probabil că temperature Atlanticului este cam de optsprezece grade acum. Suficient cât să intre în stare de hipotermie, dar destul de ridicată ca să-i permit să ajungă la ţărm, dacă poate. Dacă este destul de aproape de el.

– Hei! strigă Scott, răsucindu-se prin apă. Aici! Sunt aici! Trăiesc!

Trebuie să mai fie şi alţi supravieţuitori, îşi spune el. Cum se poate să rămână o singură persoană în viaţă în urma prăbuşirii unui avion? Se gândeşte la femeia de lângă el, guraliva soţie a bancherului. Se gândeşte la Maggie, cu surâsul ei însorit.

Se gândeşte la copii. Futu-i! Erau şi copii în avion. Doi, da? Un băiat şi o fată. Cu ce vârste? Fata era mai mare. Să fi avut zece ani? Dar băiatul era mic, doar un ţânc.

– Alo! strigă el şi mai insistent, înotând acum spre cea mai mare bucată din epavă.

Seamănă cu un fragment din aripă. O atinge, simte metalul foarte fierbinte şi se îndepărtează urgent, temându-se să nu-l împingă valurile spre ea şi să ardă şi el.

Oare avionul s-a rupt la impactul cu apa? se întreabă Scott. Sau s-a crăpat în timpul căderii şi şi-a împrăştiat pasagerii încă din aer?

I se pare imposibil să nu ştie, însă fluxul de informaţii din memoria lui este blocat cu frânturi indescifrabile, imagini dezordonate. Şi nu are timp acum să depună eforturi şi să le clarifice.

Încearcă să desluşească ceva în întunericul din jur şi simte cum e ridicat pe culmea unui val înalt. Încearcă să se menţină acolo şi îşi dă seama că nu mai poate ignora evidenţa.

Se străduieşte să se menţină la suprafaţă şi simte că-i plesneşte ceva în umărul stâng. Durerea este un cuţit care îl străpunge de fiecare dată când ridică mâna aia deasupra capului. Dă din picioare şi încearcă să scape de ea, la fel cum scapi de un cârcel, dar este clar că s-a rupt sau s-a întins ceva în articulaţie. Va trebui să fie mult mai prudent. Încă se mai poate mişca – încă mai execută destul de bine mişcările de bras. Dar dacă povestea cu umărul se va agrava, va deveni un ciung, un invalid în voia valurilor, un peştişor în burta cu apă sărată a balenei ce poartă numele de Oceanul Atlantic.

Îi trece prin cap că s-ar putea să aibă o rană care sângerează.

Şi acum îi vine în minte cuvântul rechini.

O clipă nu mai simte nimic în afară de panică animalică de cel mai pur soi. Dispare orice logică a gândurilor. Pulsul îi creşte şi mai mult. Picioarele i se zbat înnebunite în toate direcţiile. Înghite apă sărată şi începe să tuşească.

Încetează! îşi spune el. Calmează-te! Dacă intri în panică eşti un om mort.

Face eforturi să se liniştească. Se învârte încet în cerc, încercând să se orienteze. Dacă ar putea să vadă stelele, şi-ar da seama cam pe unde se află. Dar ceaţa este mult prea groasă. Să înoate spre est? Sau spre vest? Înapoi, către Vineyard? Sau înainte, către continent? Şi de unde să ştie care e unul şi care e altul? Insula de pe care a plecat pluteşte ca un cruton într-o farfurie cu supă. La distanţa asta, dacă se abate de la direcţie fie şi cu câteva grade, ar putea trece pe lângă ea fără să-şi dea seama.

Mai bine să se îndrepte spre coastă, îşi spune el. Scott crede că va reuşi să ajungă la ţărm dacă va înota în ritm egal, se va odihni din când în când şi nu va intra în panică. La urma urmei, înoată bine, iar oceanul nu-i este străin.

Poţi s-o faci, îşi spune el. Iar gândul acesta îl umple de încredere.

Pentru că a călătorit de mai multe ori cu feribotul ştie că Martha’s Vineyard se află la unsprezece kilometri de Cape Cod. Dar avionul lor se îndrepta spre Aeroportul JFK, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să zboare spre sud, peste apă, către Long Island. Cât de mult au zburat? Cât de departe de ţărm s-au prăbuşit? Oare este el în stare să înoate şaisprezece kilometri cu o singură mână bună? Dar treizeci?

Scott este un mamifer de uscat care pluteşte în derivă în largul oceanului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here