Am revenit! Cinema PRO, Elvire Popescu, Cinema Muzeul Țăranului și Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României sunt (unele iar) gazde ale retrospectivei Cannes. Aceleași seri în care dau târcoale norii, în care răceala s-a făcut deja confortabilă în rândurile spectatorilor, dar în care suspinele sau chicotiturile timide la unison încălzesc mai repede sala decât orice aerotermă. Asemeni unei calde îmbrățișări sunt și următoarele trei filme, primul chiar închinându-se actului prin poster.
1. Toni Erdmann
Cu Maren Ade care și-a afișat zâmbetul optimist la vizionarea de vineri, cât și prin diverse interviuri, filmul poate fi una dintre comediile aclamate de Occident care se pot afirma la box office și la noi, în mare parte datorită setting-ului românesc. Deși alternativa era New York-ul, laudele aduse documentării extinse realizate de regizoare sunt vag știrbite când în film putem surprinde elemente sau replici ce ar putea fi adăugate numai de un român get-beget. Cu toate acestea, nu este devalorizată în niciun fel explorarea strălucită a vieților unor oameni sufocați de alegerile lor.
Imaginea lui Ines Conradi se scaldă în autocomplezență; în calitate de jobaholică veritabilă, lucitor-eficientă în concedieri, cât și ușor robotică în menținerea conceptului de ”glamour” vis a vis de activitatea ei socială, viața ei e o dezordine clasică: de administrat o moștenire paternă trudnică ce ajunge să o urmărească: Winfriend Conradi pentru prieteni și familie, Toni Erdmann pentru dineuri cu ambasadori sau expați superficiali ce se ascund în spatele paharelor de prosecco ca să nu cadă în prăpastia gândurilor cioraniene.
Cu sau fără perucă și dinți falși, cu sau fără pete pe blazer sau sânge pe cămașă, nu ai nevoie de altă identitate ca să formezi numărul de telefon al părinților tăi, cărora poate că încă le mai este drag de viață.
2. I, Daniel Blake
”If you’re not angry, what kind of person are you? se întreabă cel mai vârstnic câștigător al premiului Palme d’Or. Ken Loach continuă să împingă limitele cinemaului-tiradă în care recunoașterea scenarizată a modelelor delectează, chiar dacă montajul (cu accent pe desele tranziții ce aduc aminte de ultimele secunde de dinaintea pierderii cunoștinței) inspiră caracterul previzibil al finalului.
Daniel Blake, deloc burduhănos sau insalubru în a doua jumătate a vieții sale, acest robot al societății noastre, acest vestigiu care, deși intrepid în fața greutăților de natură fizică, este diagnosticat cu înverșunare și reticență când vine vorba de orice computerizat în fața cererilor vremii. Fluxul temporal neîntrerupt până în ultimele momente, distilarea excelentă a dialogurilor dintre Johns și copii sau Squires (cu scăpări în scena ”bordelului”, dar și sclipiri de geniu în cea de la banca de alimente) învățându-și replicile când Loach i le înmâna la începutul unei noi zi de filmări.
Monarhia vs. Poporul? Nu cere compasiune, lacrimi sau trecutul cu vederea al unei tentative de furt – e onest, iar asta îl face brutal; copiii lui Katie primeau peștișori de lemn de la un tâmplar ce-și construia o arcă, însă talazurile periplului s-au spart fix în pieptul său.
3. American Honey
Superlativele folosite în recenziile acestei pelicule de până acum nu sunt de prisos – un puseu de orice. Culori vii, aproape onirice, comoții libidice, corpuri frânte pe-un soundtrack ce-i pune în aceeași oală pe The Raveonettes sau Lady Antebellum cu E-40 sau Jeremih. Secvența cu Star dansând din decapotabilă după ce a făcut primii ei bani (cu tot cu chitanță) va deveni un eșantion de care își vor aminti și generațiile următoare. Ultimul sărut ce-a succedat prima scenă de sex dintre personajele principale și-a păstrat intensitatea paroxistă a primulul; totul a părut veritabil.
Alăturându-i tremuratul clasic al camerei – asumat, de altfel, filmul este atât de saturat încât n-ai crede detaliile despre sărăcia mizanscenei. Materialul brut din care și-a melanjat Arnold acțiunea sardanapalică înseamnă un Shia LaBoeuf (după cum multe guri zic) la rolul vieții sale, gâze eliberate din spații închise de protagonistă, o discuție despre visuri cu ”Dream Baby Dream” zugrăvind fundalul sau ciocniri de personalități cu reminescențe din Prințul Muștelor – un road trip/coming of age movie la care trebuie să mergeți cu inima deschisă, fie aducându-vă aminte de tot ce ați trăit sau ați fi putut trăi ori de tot ce ați putea trăi.
Totul poate fi chiar atât de simplu.
