1. Câini

Ultima înfățișare a lui Mirică a fost, în rândurile publicului-critic consumator de filme de festival, mai mult marcat de schisma dintre cei cei care blamau pelicula și o numeau rip-off/formă fără fond – din pricina comparațiilor cu ”No Country for Old Men” al Coen-ilor sau ”There will be blood” al lui Paul Thomas Anderson, cât și uzitarea instrumentelor și tehnicilor într-un context căruia îi lipsește, după cum ar fi afirmat partea cu gălețile de roșii, contextul și metodele de adaptare ale formelor americane – și cei care declară că odată cu asimilarea acestuia, filmul va da startul unui Nou Val Românesc.

Având în vedere că am enumerat fronturile, eu am trecut de partea susținătorilor. Producția naște expresia ”câine de om”, iar Bucur înoată într-o tensiune îmbăiată în fierbințeala conflictului, singurul punct slab fiind Ilinca, personajul Ralucăi Aprodu, unica voce feminină din acest ansamblu, prezentă doar ca parte a periplului lui Roman. Cu toate acestea, în majoritatea filmelor românești ai timp de un dat ochii peste cap, de un râs rușinat sau de un hohot când situația devine dureros de asămănătoare. Însă ”Câini” nu-ți dă voie nici să oftezi; iar în final, îți dai seama că nici nu mai ai pentru cine.

2. The Neon Demon

La cei 18 ani ani ei, Elle Fanning primește deja diploma de actriță cu potențial de muză de cursă lungă. Prin mulțimea de modele uberretușate, cu sufletul vândut într-o parte și-n alta, protagonista este o floare neîmbobocită, bifând toate nuanțele metaforei. Ce se întâmplă când pleci la Los Angeles cu visuri mari și legături mici, ba chiar insignifiante? Refn se întoarce la scăldatul în autoindulgență, iar aceste mici comodități pe care și le-a asumat se întorc împotriva lui. Lumina și culorile ajung ultraadulatoare, decupajul aseptizat devine labirintic, excesul arhitectural un eșantion, iar aceste concesii ce preaslăvesc vizualul se transformă-n alunecări de pe podiumul mizanscenei.

Însă poate că lui Refn nici nu-i pasă de firul narativ. Adevărata acțiune este cea spusă de suportul vizual, de roșul exploziv sângeriu, de la negrul sfidător până la argintiul sardonic al ținutelor, lipsit de viață, sintetic, asemănător cu lumea modei. Cam asta ar fi definiția cuvântului ”sexy” în termenii regizorului danez. Împachetat în faima glossy și perfecțiune prefabricată, The Neon Demon trece prin intestine și face cale întoarsă, găsind repulsia în voluptate și scabrosul în frumusețe.

3. Paterson

Paterson sau un film ca o îmbrățișare. Secvențele în care Jarmusch se deschide în halul ăsta în fața publicului pentru a-și avea scrutate sensibilitățile sunt pe cât de rare, pe-atât de prețuite. Și atunci când ajunge să facă un film întreg despre asta? Să fi mustăcit mulțumit când l-a distribuit pe un ”Driver”, Adam în rolul unui ”bus driver” – asemeni rimelor interioare chiar din peliculă: perechile de gemeni pe care-i întâlnește la fiecare 20 de minute, formele și desenele soției pornind de pe perdele, rochiile ei și continuând pe brioșe și pe zgarda câinelui, îndreptatul cutiei poștale după încheierea unei zile de muncă, plimbarea de seară a lui Marvin, câinele familiei sau scrisul în pauza de prânz numai în fața unei cascade. Water falls.

O poezie de film! Chiar dacă personajul soției, Laura, e în orice lucru din căminul lor și încearcă din răsputeri să-și dezvolte personalitatea artistică, nu putem să nu ne întrebăm ce îl face pe Paterson să se simtă ca acasă în brațele unei interpretări anoste din partea lui Golshifteh Farahani. Acest detaliu nu știrbește însă din modul în care regizorul lui  ”Night on Earth” sau ”Only Lovers Left Alive” abordează condiția artistului contemporan ce nu se poate desprinde de trecut într-o lumină postmodernistă, încărcat de referințe culturale și miștouri vivace.

Despre Toni Erdmann, I, Daniel Blake și American Honey din cadrul Les Films de Cannes à Bucarest aflați aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here