Atunci când un băiat, o fată şi aspirațiile înălțătoare care-i animă pe cei din orașul stelelor acestea se transformă în elementele care reușesc să evadeze din convențiile banale în „La La Land”, pe măsură ce protagoniștii, un pianist de jazz și o actriță optimistă, se avântă într-o călătorie plină de cântece și dans, care se va transforma într-o poveste de dragoste ce le va schimba viețile.

Regizor: Damien Chazelle

Scenariu: Damien Chazelle

Gen: Dramă, Comedie, Muzical

Lansare: 23 decembrie

Durata: 2h 8min

Studio: Lions Gate

Distribuitor: Freeman Entertainment

Clasificare: AP.13

Actori:

Ryan Gosling     …     Sebastian
Emma Stone     …     Mia

Sinopsis:

Atunci când un băiat, o fată şi aspirațiile înălțătoare care-i animă pe cei din orașul stelelor acestea se transformă în elementele care reușesc să evadeze din convențiile banale în „La La Land”, pe măsură ce protagoniștii, un pianist de jazz și o actriță optimistă, se avântă într-o călătorie plină de cântece și dans, care se va transforma într-o poveste de dragoste ce le va schimba viețile. Fiind în același timp o odă adusă farmecului și emoției specifice filmelor clasice, o scrisoare de dragoste adresată orașului Los Angeles, casa viselor nedomolite, și o poveste de dragoste vădit modernă, pelicula îi reunește pe Ryan Gosling și Emma Stone, sub bagheta magică a scenaristului/regizorului Damien Chazelle, un adevărat star în ascensiune (reponsabil pentru minunatul film „Whiplash”, premiat la galele Oscar).

Recenzie:

Mai visează oare Hollywood-ul?

Mă voi conforma unui clișeu și voi începe cu definiția filmului; când pui Google să-ți caute ce înseamnă „La La Land”, el îți răspunde că denumirea se referă ori la Hollywood, ori la Los Angeles, cu precădere însă la industria filmului și televiziunii. O a doua posibilă semnificație ar fi „stare de visare/reverie”. Să indic o coincidență n-ar mai ridica nicio sprânceană.

nocturnalanimals

Sus și tare-i susținut că La La Land este un imn pentru tot ce înseamnă classic Hollywood. Și pe bună dreptate, când dimensiunile corpului narativ depășeșc subiectul prezentat în șapte cuvinte pe site-urile de film: începând cu oglindirile cu Casablanca (Mia îi face lui Sebastian un tur al studiourilor Warner, în timpul căruia îi arată o fereastră ce apare și-n filmul deja menționat; spre final, privirile luI Sebastian și Mia se întâlnesc în Seb’s la fel cum au făcut-o cele ale lui Rick și Ilsei acum mai bine de 70 de ani), e prezentat în Cinemascope și are ca raport de aspect 2.55:1, folosind logo-ul original al 20 Century Fox din 1953 sau reverențele față de momentele muzicale ale lui Rogers cu Astaire, segregarea sezonieră din Les Parapluies de Cherbourg, schema de culori din Top Hat, The Band Wagon, Singin’ in the Rain etc., totul împăturit în plapuma efervescenței cultivate de jazz.

nc2

E un imn care cântă și o scrisoare de dragoste, una între doi artiști ai lumii trecătoare. Mia a lăsat Dreptul pentru actorie, însă acum o găsești barista în lotul studiourilor Warner. Căutarea ei însă nu s-a oprit. Sebastian al lui Gosling, candidat la restaurarea jazz-ului, caută să-și deschidă propriul club de muzică într-o bună zi, muncind ici, colo, în locuri sub standardele-și autoimpuse. Între timp, se găsesc unul pe celălalt și se dau huța cu camera pe leagănele astrale din Observatorul Astronomic Griffith, fiind cuprinși de sufletul nostalgic al LA-ului.

Odată ce dau cu dinții de posibilități și probabilități, cei doi sunt aspirați pe căi diferite, cu întorsături diferite de ideea aspirațiilor proprii – și acestea, până la urmă, diferite. Sebastian se lasă corupt de ideea actuală a transformării inevitabile (sau cum o numește personajul lui John Legend, evoluție) a muzicii lui Charlie Parker și este acaparat de superficialitate în încercarea împlinirii visului său epigonic; între timp, prin paliativul găsit de Emma Stone într-un one-woman show se îmbină dezamăgările realității cu nemărginitul plai al imaginației, împânzit de postere cu Ingrid Bergman sau John Lancaster și Ava Gardner. Infatuați, obsesia lor cu trecutul e exact factorul distructiv, iar coloana sonoră și montajul filmului lui Chazelle documentează și fac imaginile să pulseze, nescăpând din ochi sensibilitățile moderne, balansând dulcele și amarul, pasiunea și mâhnirea.

nc4

Expresia memento-ului postmodernist unde-și lucrează Damien Chazelle atât de priceput mâna se regăsește și în final: protagoniștii renunță unul la celălalt doar ca să-și ducă la bun sfârșit visurile arzătoare, iar noi vedem cum viața lor împreună, dacă totul ar fi mers ca pe roate, nu ar fi fost nici mai rea, nici mai bună, ci doar diferită. În ciuda intensității paletei de culori uzitate, epilogul e zugrăvit în alb-negru, având un mesaj simplu. Un aspect ce merită luat în cosiderare este numărul visului împlinit din perspectiva Miei, unde țelurile lui Sebastian trebuie să le aștepte pe ale ei. Chiar dacă nu s-a întâmplat așa, ce curge pe ecran reușește cumva să admită tacit incompatibilitatea obiectivelor celor doi.

nc1Regizorul a mai lucrat cu Justin Hurwitz, cel care trebuie să ia anul acesta premiul Academiei pentru cea mai bună coloană sonoră, și la celelalte două filme ale sale, Whiplash (2014) și Guy and Madeline on a Park Bench (2009). Coloana sonoră spune povestea à la légère și fără suportul vizual, cu alinări sufletești ce te poartă în universul totul-e-posibil sau lungi ezitări ca niște gâdilări ale speranțelor de-o opulență melancolică, deloc contaminate de convețiile hollywoodiene ce cad deseori în grotesc. Avem scene întregi de dans și cânt în care nu se strigă niciodată „cut”, personaje înconjurate cu camera ce contribuie la felul în care vibrează filmul cu spectatorii și scene ale căror coregrafie îți taie răsuflarea. Estetica sensibilă din The Fools Who Dream (un rezumat, dacă vreți, al filmului) este totuși în pericol de a fi lezată de tehnica de amator a lui Stone, care se regăsește nu o dată pe punctul de a țipa în mijlocul cântecului – fapt care, din fericire, nu se întâmplă. Și asta nu ar fi singura observație, căci până și această peliculă e vulnerabilă pe frontul corectitudinii politice.

Doar pentru că din punct de vedere structural se reușește omagierea Vechiului Hollywood și a teoriei film-muzică pe baza căreia este zidit La La Land, asta nu înseamnă că trebuie și păstrate valorile și standardele într-un 2016 și-așa destul de problematic. Okay, this might be the millenial in me thinking, însă Sebastian vrea să arunce un colac de salvare către un gen muzical ce s-a născut și proliferat în comunitatea afro-americană, pe când personajul lui John Legend, neglijat în evoluție în comparație cu ceilalți doi, se vrea un fel de voce ce aduce protagonistul masculin cu picioarele pe pământ, fără să aflăm istoria dintre cei doi, fiind prezentat într-o lumină relativ proastă – un fel de microb ce a alterat imaginea asupra ideii de muzică jazz contemporană.

nc3

Deși pare că Chazelle asimilează și îmbrățișează Hollywood-ul anilor ’40-’50-’60 ce dă pe-afară de glorie, La La Land nu e Hollywood-ului acelui trecut. Prin asta, nu numai că răstoarnă pilonii genului abordat pe care pare că se cațără în incipit, ci creează un avertisment față de cei care uită de ei înșiși și cad în reverie. Mia trenează când se vede din nou cu fosta sa dragoste, dar aceasta pleacă înainte de a fi iar prinsă în mrejele vremurilor asfințite. După cum sugerează și postmodernismul, originalitatea încă mai are de unde să-și tragă seva, iar prin completă ignoranță față de ce va decide Academia, noi tocmai am văzut un film care scrie istorie.

Poster:

lalaland-ro

Trailer:

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.