În ciuda faptului că Oscarurile au fost deja acordate, iar voi știți câștigătorii, o să mai revărs aici un calup târziu de recenzii pentru alte trei filme nominalizate la Best Picture, cu tot cu câștigătorul.

1. Fences

Singurul zid peste care trebuie să sară Fences e cel care desparte scena de teatru de ecranul de cinema. Cu Antwone Fisher din 2002 și The Great Debaters din 2007, e al treilea lungmetraj unde lângă titlul de regizor stă afișat numele lui Denzel Washington, în același timp (evident) și personajul principal din Fences, Troy, un excelent fost jucător de baseball, care fusese îndepărtat de activitatea sa preferată (și cea la care era cel mai bun) de tânăr (ghici ciupercă din ce cauză). Metafora care reiese și din titlu se regăsește în orice plan al vieții învrăjbitului Troy, începând cu tinerețea sa și zidul dintre el și ceea ce îi plăcea, continuând cu cel pe care l-a construit singur cu fiecare căsătorie a sa și între el și ce a plămădit cu fiecare legământ sacru.

Fiind una dintre cele mai importante piese de teatru ale secolului XX – chiar omagiată cu un premiu Pulitzer- , Wilson recunoscuse faptele de inechitate comise împotriva americanilor de culoare, iar ce voia el să aducă în lumina reflectoarelor era felul în care și persoanele deja numite au alte ziduri clădite între ei, în afara celui din jurul comunității lor – să nu fim străini umanității încarcerate permanent de așa-zise norme și standarde sociale de altă culoare.

Regia lui Washington este consistentă, dar rigidă și nu aduce nimic special fiind limitat și de didascalii. Prin Troy, înaintează cu un rol plin de energie, însă este realizat un schimbi de forțe între el și Viola Davis, în hainele gospodinei Rose, soția lui Troy – ea absorbind nu numai responsabilitățile așa-zisului partener de viață, ci și forța pe care Troy o pierdea cu fiecare an din viața lui care trecea. Interpretarea Violei, a fost, într-adevăr validată de Academie cu un Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar – iar din lista respectivă se înfățișa drept cea mai eligibilă performanță, deși nici Naomie Harris nu s-a lăsat mai prejos în Moonlight.

2. Moonlight

După cele zece minute de umilință în care producătorii La La Land și-au recitat discursurile, deși ultimul observase că ceva nu era în regulă, scena, cât și teatrul, au dat pe-afară de stupoare la auzul faptului că Moonlight este adevăratul câștigător al premiului pentru Cel mai bun film al anului. Fără îndoială, un alt crowd pleaser, un alt răspuns pentru #OscarsSoWhite, însă ar fi rămas la fel de pertinent și fără intenția explicită a lui Cheryl Boone Isaacs – președintele Academiei, și ea o femeie de culoare – de accentua conceptul de diversitate în nominalizări, cât și câștigători. Totuși, deși am avut două filme reprezentative, numai bune de aruncat în arhive, a câștigat cel ingenios vizual și curajos (deloc vulgar) în mesajul său.

Lirismul din Moonlight este croit în aceeași linie ca în debutul lui Barry Jenkins, Medicine for Melancholy din 2008: să simți lumea fix așa cum e, fără prețiozități irelevante. Bazat pe o piesă de teatru scrisă de Tarell Alvin McCraney, In Moonlight Black Boys Look Blue (în același timp semi-autobiografic pentru ambii autori), filmul pune următoarea întrebare: cum e să fii negru, gay și sărac pe malul mării? Împărțit în trei acte, povestea low budget (1.5$) a acestei păpuși matryoshka Little/Chiron/Black înflorește atât prin scenariu, cât și prin imaginile cu iz de amintiri care chiar și-n prezent forfotesc cu angoasă, anxietăți și trosnetul unei inimi frânte.

Tot Mahershala Ali a luat și statueta pentru cel mai bun actor într-un rol secundar; cea mai mare hibă aici e faptul că interpretarea sa pălește în fața lui Jeff Bridges în Hell or High Water sau Michael Shannon (fenomenal anul trecut, de altfel) în Nocturnal Animals – amândoi mult mai îndreptățiți  la Oscar. Nu degeaba nu s-a pierdut șansa la interviurile post-câștig pentru a se întreba „cum e să fii primul musulman câștigător la Oscaruri?”. Juan îi spune la un moment lui Little că At some point, you got to decide for yourself who you‘re going to be—can’t let nobody make that decision for you. Pentru o lume în care consumul de cocaină e un obicei, iar gangsterii cu proteze de aur sunt vecinii tăi, vulnerabilitatea îi iese la iveală prin toate momentele de liniște ce ascund adevăratele fețe ale Miami-ului; două acte mai târziu, Black iese în lumina lumii, acceptându-și masculinitatea în conflict cu toate slăbiciunile sale.

Filmul intră și la noi în cinematografe începând cu 10 martie și este distribuit de Transilvania Film

3. Manchester by the Sea

Știm deja mult prea bine că Hollywood-ului îi plac dramele  d u r e r o a s e  la fel de mult ca La La Circle Jerk-urile; de la condiția artistului și alegerea între două mari iubiri, se trece la viața unei familii obișnuite de muncitori din New England, când din viața unui adolescent de 16 ani dispare și tatăl, iar acesta trebuie să treacă în custodia unchiului, a roții de rezervă, după cum îl descrie și Casey Affleck pe Lee Chandler. Pare, desigur, injust ca în fața lui Denzel să fie ridicată statueta de altă persoană, în condițiile în care pe platourile din Fences s-a deșfășurat o adevărată olimpiadă a actoriei (cu muci cu tot), dar și când o ai în spate pe Brie Larson, cea care a jucat anul trecut o persoană violată și abuzată fizic în Room, iar tu ești acuzat c-ai fi abuzat două colege de muncă. Intervine aici iar polemica – păi dacă actorul e o persoană oribilă și totuși iese din limitele mediocrității prin arta lui, iar o instituție scrisă cu majusculă îi mai și validează munca, nu-l face asta de neatins? Nu duce asta la scuzarea faptelor, cât și propagarea sexismului în orice domeniu, până la urmă?

Revenind însă la film, e imposibil să nu te fi izbit cel puțin o dată de norul de liniște în care se înconjoară Lee. Băut fiind, plecase de-acasă să mai ia bere, nu înainte de a porni focul în șemineu pentru că era frig în casa în care se aflau soția și cei trei copii ai săi. Nu pune paravanul și o jumătate de oră mai târziu își privește soția zbătându-se în brațele pompierilor și urlând după copiii ei. Pentru că îmbină inteligent secvențele retrospective cu un prezent rece, filmul ne arată drumul lui Lee, acesta părăsind orașul natal și coborând treptele disperării.

Scenariul lui Lonergan își are rădăcinile într-un stereotip – cum să-și înțeleagă Lee trecutul, cu precădere greșelile sale, pentru a face față durerii – a fermecat Academia prin ritmul moderat (toate drumurile cu Patrick cu feribotul sau mașina, la orizont prezentându-se ansamblul unor noi responsabilități atârnându-i pe umeri, Williams, pe patul de ambulanță, imposibil de „încărcat” în automobil); ne ia de mână cu un personaj intolerabil de închis și ne dă brânci pe toboganul dezolării.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here