Dacă toate mandarinele din lume ți s-ar oferi pe tavă, tu cum ai putea alege? Ar putea cea aleasă să facă față la o cină cu părinții tăi? La ce piesă de teatru ți-ai duce mandarina? Ai încerca să-i păstrezi amintirea în scris? Cum ai feri-o de mama ta plină de prejudecăți? Ați reuși să aveți o relație împlinită dacă tu ai trecut printr-o altercație cu actualul tău șef? Visează mandarinele porci în scutece? V-ați duce la bâlci? V-ați face deja planuri pentru Crăciun? Cuplul vostru ar putea fi imaginea fericirii? Ai reuși s-o protejezi de un criminal în serie? Ce cântec i-ar fredona bunica ta? Ea ar dona pentru grădinițele romani? Mandarina ta între ce stări se zbate? Și, cel mai important, poate istoria voastră să încapă într-un boa constrictor?

Tinerii Super nu stau. Tinerii Super muncesc nu pentru că trebuie să câștige o bicicletă sau 250 de euro oferiți de BRD (care n-ar strica oricum, desigur, și care s-au dat oricum!), ei muncesc pentru că sunt presați de timp. Și timpul îi presează pentru că…

Dacă v-a rămas Agua de Beber în cap după fest, pe ea s-o arătați cu degetul. Se iau 1000 de cadre și se face un stop-motion despre trecut, prezent, viitor, despre măslina din martini și posibil, foarte posibil, conceperea lumii. Punctul de izvor a fost un cântec, în echipa producției filmate cu o cameră montată pe mașina de spălat aflându-se doar regizoarea și iubitul ei. Maia Petringenaru Van Kline cu Bossa Nova, proaspăt ieșită din băncile Worksheep-ului, pune la înaintare două minute jucăușe și esențial oneste în sensibilitatea lor. Îi urăm mult succes cu visul său: un lungmetraj animat ca la carte. În Boss Fight al lui Cristian Ionuț Necula și în Ora a treia a lui Alin Ciuchi și Elena Dumitru găsim realismul românesc de toate zilele, filmat cu aparatură de înaltă calitate – cel dintâi în variații ale culorii gri dar, pe final, intens, ba chiar amuzant, în pântecul celui de-al doilea stând importanța lucrurilor neimportante.

În inima perindării între trecut și viitor printr-o ilustrare nostalgică a anilor ’40 și ’90 străpunge Vlad Acatincăi cu șfichiuita animație Christmas of ’95, premiată cu una dintre mențiuni, care încă a mai putut să smulgă niște emoții din sală prin atenția la detalii – dar și trimiteri la Looney Tunes sau Ed, Edd n Eddy – și explozia de culori și acțiune. Lumea toată ne părea… o mandarină și asta grație lui Petre Cristian Zalomir cu al său The Mandarin, o parodie ingenioasă a tot ce înseamnă Steven Seagal sau Bruce Lee (subiect pe care-l putem vedea tratat și în competiția Internațională în Hollywood Sucks al lui Funmi Adetola). Ce faci, deci, când mandarina ta pleacă cu altă mandarină?

Karina Bălan și Mălina Ardeleanu ne poftesc la o reinterpretare în stop motion a unei relatări arhicunoscute, și anume nuvela lui Antoine de SaintExupéry, Micul Prinț. Deși nu stăruie cu vreun element nou, repovestirea e capitonată cu aceeași energie imberbă și sentimente ce-ți topesc orice urmă de regret sau mâhnire. La Q&A ce a urmat proiecției, Lucian Bădărău și Fabian Buță au vorbit despre elementul horror care, cred ei, e peste tot. E un gândac în baie […] e când te duci la prietena ta și părinții ei nu te plac. Cina, filmată în alb-negru, cu un scenariu rescris și personaje din carton teribil de greu de decupat, îl invocă anemic pe Lynch, iar elementele comice mai destind atmosfera.

Riscurile pe care și le asumă un regizor se văd instant pe ecran, iar curajul pe care l-a avut Diana Smeu, ieșind din zona de documentar pe care o frecventase, cu Bun rămas, azi te las nu a rămas neapreciat. Familiaritatea din balcanismul edificat prin prezența bâlciului, cât și angoasele experimentate de regizoare pe când era copil în spațiul respectiv au pus cap la cap ceea ce ar fi putut să fie o întruchipare elocventă a proiecțiilor sinelui, identitatea unei fete în dezvoltare – oglindite prin trei reprezentate ale sexului feminin la vârste diferite, un mare impediment fiind timpul impus.

Shklovsky zicea că arta există pentru a ne ajuta să recuperăm senzația de viață. Ce se întâmplă când un scriitor folosește pe post de cerneală fix senzația asta? Voice-over-ul cu al său ton neîmpăcat scos parcă dintr-un anumit roman de Eliade și du-te vino-ul zglobiu al personajului feminin duc la descătușarea unei tensiuni lăuntrice specifice vârstei. Fuga de mediocritate și eterna râvnă după original din Inis au loc prin propulsarea egoului autorial pe peliculă, iar Alexandra Dumitrana și Ingrid Enache (al căror nume sigur îl vom mai auzi de-acum încolo) contopesc ingenios noțiuni de animație cu ritmul sacadat al narațiunii, în fundal desfășurându-se un soundtrack de excepție via trupa constănțeană de stoner/garage rock, Cardinal.

La deznodământul filmului Qvartet s-a râs, fapt ce, de altfel, l-a șocat pe Yan Tashtoush, regizorul. Acesta s-a gândit la o poveste pe care o mai auzise, a ales actorii din câteva scrolluri pe Instagram, cel mai greu de distribuit find preotul. Filmat și montat ca să ne punem și singuri niște întrebări, dialogurile mustesc de teme puternice (credința, violul), purtând hramul incertitudinilor și contradicțiilor. Diogene îl face pe Mircea Alexandru corifeu la capitolul simbolism: coșmarurile din realitate sau realitate din coșmar, scenele cu confruntări pe clasice aducând aminte de încleștările din Portocala Mecanică a lui Kubrick pe Rossini. Ștefan Iordache și-a mai făcut apariția la Super și anul trecut printr-un scurt cu tente parodice, de această data însă făcând o excursie la 180˚ prin Se poate viziona în mod potret. Aplaud curajul de a-și concentra acțiunea prin montaj și editat, cât și adopția principiilor ostraneniei (spilcuit, cu doxă pe alocuri, ce-i drept), aducând la suprafață din peisajul monoton, monocrom starea de zbatere în cea mai nediluată formă a sa.

Don’t open the door, onorat cu Premiul Publicului, e printre cele câteva filme din competiție unde focusul e pe segmentul auditiv. Sunetele sunt accentuate, iar atmosfera la căpătâiul căreia a stat Luca Ștefan Vasile Berde e cea care mișcă acțiunea înspre inevitabil și nu invers. Ioana Staicu propune singurul documentar din competiția națională cu un alt subiect conversat în general cu glas dogit în societatea românească, respectiv antiziganismul. Mulțumită lui Human am aflat ce se întâmplă în afara comunităților vrednice de muncă, dar care nu se bucură de aceleași privilegii în comparație cu altele. Elevii grădinițelor romani găsesc egalitatea și integrarea drept mici bucurii, iar părinții acestora, care nu au apucat să facă o școală, darămite o grădiniță, se bucură de și cu cei mici.

Bogdan Iancu și Iustin Frujină, marii câștigători ai acestei ediții, sunt singurii care reușesc să înglobeze toate elementele suspansului, de la care am aștepta, totuși, și o continuare. Însă pentru asta trebuie să mai revină. În ritm inoxerabil, Descărcat se hurducă prin suburbie spre colaps. Străbunica Elenei Vataman-Mărgineanu atestă faptul că Mama nu pierde dorul pentru copii toată viața într-o odă tandră pentru o altă odă. Un film despre un cântec aneantizează barierele de orice tip dintre generații și va smulge câteva zâmbete la final. Fiindu-i oferită cea de-a doua mențiune, DR. al lui Paul Dogioiu e marcat de realismul românesc, în rolul de personaj negativ având-o pe mama protagonistului, plină de idei preconcepute, xenofobice, găsind de cuviință să se lege de orice calabalâc care-l implică mai mult sau mai puțin pe fiul său, un simplu spectator în stare latentă la insultele fervent enunțate ale mamei.

Dacă ar fi să folosim drept gaj ceva pentru filmele din competiția națională ale acestei ediții, conceptul de cinism plin de nădejde visavis de viitor s-a potrivi cel mai bine în anul de grație 2017. Nimeni nu se mai împurpurează când vine vorba de corectitudine politică, LGBTQ, rasism, xenofobie. Mă bucur să văd că unii au revenit, dar și să particip la prezentarea unor dialoguri noi, mai ancorate în prezent ca niciodată. Mult succes, Super, și să ne revedem și la anul!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here