Documentarul realizează portretul unei lumi rămasă fără perspective, cu accente absurde, adesea amuzante, dar cu teme universale precum rezistența prin artă, păstrarea identității sau alternativa culturală a unui oraș în era post-industrială.

Regizor: Andrei Dăscălescu

Scenariu: Andrei Dascălescu

Gen: Documentar

Lansare: 23 iunie

Durata: 1h 20min

Studio: HBO Europe

Distribuitor: Transilvania Film

Clasificare: A.P.12

Actori:

Ion Barbu
Catalin Cenusa
Mihai Barbu
Ilinca Paun-Constantinescu

Sinopsis:

Documentarul realizează portretul unei lumi rămasă fără perspective, cu accente absurde, adesea amuzante, dar cu teme universale precum rezistența prin artă, păstrarea identității sau alternativa culturală a unui oraș în era post-industrială.

Recenzie:

„Vrei să spionezi secretele tehnologice să le dai la chinezi?” a fost doar una dintre săgețile îndreptate spre ideea – proiectul Planeta Petrila, gândit în stagiile incipiente de regizorul Andrei Dăscălescu, apoi născut și crescut de o mână de oameni cu ținte pe spate, întunericul servindu-le drept hrană.

Deși 2017 nu a adus nimic la Cannes din partea României, cele șase luni care au trecut până acum au priit documentarului românesc. Director al festivalului de film Filmul de Piatra de la Piatra Neamț (desfășurându-se anul aceste între 27-30 iulie), Andrei Dăscălescu a debutat cu documentarul social Constantin și Elena în 2009, anul acesta făcând echipă cu ce face să vibreze ciocănașul, nicovala și scărița mai tare, adică puricii HBO.

Culmea, se începe cu viitorul. Un miner pensionat, la 61 de ani, acum Ion Barbu este artist și activist. Inaudibil, dar sigur, cu fibră și tendon la purtător, Barbu debordează de optimism, iar asta se vede și în acțiunile pe care le întreprinde – să demoleze preconcepția conform căreia Petrila ar fi un deșert cultural și să facă misiunea lui protejarea și ridicarea la rang de patrimoniu cultural a minei de cărbuni Petrila. Cărând un cazier consistent de ceci n’est pas-uri de la Muzeul Instalatorului Român, situat în Valea Jiului (o altă fundătură din spațiul carpato-danubiano-pontic) și entuziasm feroce, Barbu a reușit, după cum povestește și regizorul, să facă mai mult povestea despre dânsul, sau cel puțin să i se ofere mai mult screen time, venind constant cu idei noi cu sorginte a sa răzvrătire latentă.

Dăscălescu a zis mai în glumă, mai în serios, că tot ce știa el despre mineri înainte de experiență nu erau lucruri prea fericite. A fost nevoie însă numai de o seară de înviere petrecută acolo, un pensionar cu o viziune grandioasă, cât și curiozitatea, dar și dorința de a afla mai multe, de a răsturna imaginea de gol edifiant a atmosferei mormântale din Petrila. Un filmuleț de câteva minute s-a transformat într-unul de o oră și 20 de minute care a câștigat deja Premiul Publicului la TIFF.

Liniștea nu înseamnă absența minerilor. Cu un aspect ratio de 2.35:1, cadre relativ generice pentru genul abordat, parcă mai atent însă la detalii de această dată, camera lui Dăscălescu surprinde inițial, cât și spre final, un capitol sumbru al Petrilei – care, de altfel, după cum susține și proaspătul pensionat domn Cenușă, este un oraș colorat, zglobiu. El a vrut mai multă mină, însă a prins mai mult Ion Barbu. „Din primele zile mi-am dat seama că domnul Barbu nu e normal la cap!” zice Dăscălescu și sala râde. Râsul capătă curând un ton nostalgic pentru că „e greu să ecranizezi un sfârșit”, fără să caute însă milă. Astfel e surprins râsul petrilian – noi am râs destul, acuma, a venit rândul copiilor noștri să plângă, zice același Cenușă, citându-l pe Caragiale.

Ion Barbu aduce la muzeul său un schelet de roată și-l suprapune pe una atașată unui Matiz. Minele sunt istorie. Clădirile sunt propuse spre demolare. Relicva numărul unu: un fost complex minier. Anul 1978. Steagul UE nu flutură semeț. Cei șapte pitici coboară în negură, acasă neașteptându-i nicio Albă-ca-Zăpada, poate doar nedreptatea dintr-o pensionare forțată. Noroc bun! Oamenii sunt niște cifre dintr-un tabel. Mina din Petrila, la cei 156 de ani ai ei, e atemporală, suspendată parcă în timp. Râsul înfundat al glumelor schimbate de mineri odată coborâți e înnăbușit de un burghiu… tot în întuneric. Pe fondul economic nefavorabil, două explozii puternice îi aduc declinul. Cea mai veche mină din România și cea mai adâncă din Europa (la un kilometru de inima pământului) este închisă în octombrie 2015. Roata lui Barbu se învârte, iar lumea merge înainte.

Minerul are viață veșnică. Echipa s-a zbătut să filmeze cu șase săptămâni înainte de închiderea Petrilei, dintre care patru le-a petrecut prin birouri doar pentru a obține aprobările. În cele 24 de ore în subteran ce i-au fost puse la dispoziție de către oficialități, Dăscălescu a coborât împreună cu ceata în catacombele presărate cu minereuri, a ocolit sfârșitul și a surprins un fugitiv, dar reprezentativ și veritabil moment din periplul dus de Cenușă sau Barbu. De câte ori au murit până acum?

Și ne întoarcem înapoi/ În lumea noastră fără cer/ C-așa e viața de miner! Pe coloana sonoră îi avem expuși pe cei de la Dream Diggers cu Mihnea Blidariu (Luna Amară), Timpuri Noi, Ana Dubic cu a sa „Silence in Petrila” (filmată live) și Jurjak cu Imnul Minerului, terminat în aceeași seară în care a fost rugat să compună melodia.

Cum să dați cărbune la oameni? E proprietatea statului!

În ciuda situației tulburi, orașul Petrila rămâne un nucleu cultural, ridicând un semnal de alarmă în calitate de produs ce promite. O aventură de trei ani, cu multă muncă în post-producție – una ce polemizează cu imaginea minerului din filmul românesc, una pentru care nu trebuie să chemi oamenii mai în față ca să dea bine la poză chiar dacă locurile rămân libere. Stratul de suprafață, post-apocalipsul, creionat în stilul consacrat observațional al lui Dăscălescu se întrepătrunde cu lejeritatea și speranța împrumutate de la Barbu. Petrila, o lume a contrastelor: cine vrea să înțeleagă, bine, cine nu, să traducă!

Lumina de la capătul tunelului nu e un tren, e Ion Barbu cu lanterna aprinsă de pe a sa cască de miner.

Planeta Petrila rulează din 23 iunie în cinematografe. Distribuit în România de Transilvania Film.

Poster:

Trailer:

1 COMENTARIU

  1. Filmul a fost un circ, s-a axat mai mult pe partea pseudo-artistica facuta de domnul Barbu si mai putin pe drama minerilor, a oamenilor simpli din oras. In cazul in care s-a accentuat drama lor, a fost intr-o maniera superficiala, carnavaleasca, de prost gust. Nu trebuie confundat amestecare de idei care suna bine, culori impletite fara noima, cu arta care te misca. A copia moda pop-art-ului, a copia calambururile slabe, nu e arta.
    P.S Replica din Caragiale e spusa de Barbu, nu de Cenusa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here