Din ce au mai adus apele internetului la țărm, vă scriu pe scurt despre A Ghost Story, Perfect Sense și The Beguiled.

1. A GHOST STORY

Pe David Lowery au început să-l salute oamenii pe stradă după „Ain’t Them Body Saints” și „Pete’s Dragon”, însă nu l-ai bănui din prima că ar fi capabil de o meditație sensibilă asupra trecerii timpului și întoarcerea clepsidrei, reprezentate în filmul de față. Regizorul și-a reîntors cuplul-muză din al doilea proiect în rolurile principale: Rooney Mara e văduva M, iar Casey Affleck, cărând povara unei statuete aurii, și-a pus un cearceaf peste cap asemeni unui antagonist din Scooby Doo și povestește despre bătălia sa cu timpul. Pentru Mara este probabil cea mai bună interpretare a sa de la „Carol” încoace, iar minutul întreg în care mănâncă o plăcintă (cu ciocolată vegană!) încercând să umple golul rezultat din pierderea jumătății sale demonstrează întocmai asta. C (Affleck) e compozitor, o să te facă să-ți pui pe repeat „I get overwhelmed” de la Dark Rooms, însă cel mai important – e o statuie grecească cu cute ce observă viața, moartea, împodobitul unui brad, ascensiunea tehnologiei, conversații intime și, fără să părăsească raza sa de câțiva metri, te duce mai departe ca niciodată în spațiu și timp. În latină „specto” înseamnă „a privi”, „a te uita la”; dacă am fi știut că spectrii pot fi demolați de cuvinte sau simple șoapte ca în „Lost in Translation”, lumea ar fi un loc cu mulți mai puțini fani Peli sau Wayans.

2. PERFECT SENSE (#NowShowing pe Mubi)

Cât de posibilă ar fi o reuniune „Trainspotting” într-un proiect din soiul îndrăgostiți vs. sfârșitul lumii? Mai aproape de ecranizare decât un personaj de-ale Evei Green care să nu ajungă topless într-un fel sau altul, asta-i sigur. Înainte de underdog-ul anului trecut, „Hell or High Water” a fost Perfect Sense, sau felul în care doi oameni caută disperat o legătură la un nivel ce poate covârși simțirile în fața apocalipsului. Ewan Mcgregor e Michael, un bucătar cu aer de bad-boy care gătește cot la cot cu Spud Ewen Bremner într-un restaurant visavis de care-și face traiul Susan a Evei Green, un epidemiolog care descoperă o epidemie ce-i face pe oameni să treacă (a se citi simtă emoții) prin anumite faze: ură, fericire, durere, ca mai apoi să-și piardă treptat simțurile. Nu-i deci dificil să vezi de ce a făcut Mackenzie valuri la Sundance în 2011, iar asta nu se datorează numai modului în care se mai pornește un apocalips (să fi fost inspirat de mult-discutatul 12.12.2012?), ci și reacțiilor crude, nefiltrate ale protagoniștilor. Celor doi le este menit să se întâlnească când lumea decide să apună, însă la fel ca în A Ghost Story, atunci când dispare gustul, mâncarea devine mai condimentată, când dispare auzul, oamenii învață limbajul semnelor, iar viața merge înainte. Cu tot elementul sexy și intim, finalul nu este pe seama așteptărilor filosofice pe care le propunea, însă dacă nu vă deranjează jumătățile de măsură…

3. THE BEGUILED (LES FILMS DE CANNES A BUCAREST)

Și cum să nu fi pomenit pelicula ce i-a adus Coppolei premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes (a mers la o femeie pentru prima dată în 50 de ani, da), prima care nu a fost produsă de tatăl său, Francis Ford Coppola, filmată pe parcursul a doar 26 de zile. Adaptarea după romanul lui Thomas Cullinan le aduce-n scenă pe Nicole Kidman ca matroana căminului (Coppola a scris scenariul având figura australiencei în minte), muza eternă dar asumată, Kirsten Dunst și Elle Fanning, toate debordând de o sexualitate specifică vârstei, cât și personajului, sexualitate care, de altfel, definește în mare parte filmul: când rigide, când jucăușe, când virginale. Soarele cade într-un anumit fel pe coloanele casei, Ferrell, dezertorul unionist care dezvoltă o relație cu toate fetele și femeile școlii, e filmat portret într-un anumit fel dintre trandafirii din grădină, fete dormind cu picioarele încolăcite una în jurul altei persoane – în abundență secvențe ce poartă semnătura lizibilă a Sofiei Coppola. În plenitudinea experimentului său antropologic, regizorul s-a jucat cu culoarea și costumele, iar prin aspect ratio-ul de 1:66 creează sentimentul de claustrofobie apărut în urma ciocnirilor dintre femei, acestea reflectându-se în special în grădina neîmblânzită din afara conacului. Cu tot cu tonul comic al decadenței burgheze sau nesiguranța din singurătate, The Beguiled e cel mai visceral proiect al Coppolei, dus delicat, dar determinat la un final pe măsură. Pe acesta îl putem vedea și în cinematografe în curând, la Les Films de Cannes a Bucarest, între 13-22 octombrie.