La zece ani după ce Mamma Mia! Filmul  a cumulat încasări de peste 600 de milioane de dolari pe tot globul, sunteți invitați să vă întoarceți în Kalokairi, magica insulă a Greciei, pentru un nou muzical original bazat pe cântecele formației ABBA.

Regizor: Ol Parker

Scenariu: Ol Parker

Gen: Muzical, Comedie

Lansare: 20 iulie

Durata: 1h 54min

Studio: Universal Studios

Distribuitor: Ro Image

Clasificare: A.P.13

Actori:

Lily James … Young Donna
Amanda Seyfried … Sophie
Meryl Streep … Donna
Dominic Cooper … Sky
Pierce Brosnan … Sam
Stellan Skarsgård … Bill
Christine Baranski … Tanya
Colin Firth … Harry
Cher … Ruby Sheridan
Julie Walters … Rosie
Jeremy Irvine … Young Sam
Andy Garcia … Fernando

Sinopsis:

La zece ani după ce Mamma Mia! Filmul  a cumulat încasări de peste 600 de milioane de dolari pe tot globul, sunteți invitați să vă întoarceți în Kalokairi, magica insulă a Greciei, pentru un nou muzical original bazat pe cântecele formației ABBA. Distribuția originală a primul film se întoarce, de asemenea, și lor li se alătură nume noi precum Lily James (Cinderella, Baby Driver).

Recenzie:

Primul Mamma Mia! a fost lansat în 2008 ca adaptare a musicalului de scenă, fiind un film în care practic piesele sunt pe primul loc, iar un scenariu propriu-zis aproape că nu există. La vremea respectivă, filmul a avut încasări enorme dar a împuşcat şi nişte Zmeuri de Aur. E genul ăla de film în care actori grei se unesc să se distreze şi pentru ei a fost probabil ideal în colțul ăla minunat al Greciei. Dacă primul film are acolo ceva despre care să îți pese cât de cât, probabil acel ceva ar fi povestea Donnei, jucată de Meryl Streep – o femeie care a luat viața în piept de una singură. Asta şi relația cu fiica ei, dar aici trebuie să dau nişte explicații personale. Nu de alta, dar altfel ați spune că scriu această recenzie după o lobotomie ținând cont ce filme mă gâdilă de obicei.

Toți avem filme sau un film despre care ne e ruşine să recunoaştem că ne place sau ne înveseleşte. În cazul meu, Mamma Mia! e pe toate harddiskurile şi device-urile pe care le dețin pentru că e singurul film care mă scoate şi din cea mai sinistră depresie. Da, e un film prost, dau skip de obicei până la piese, dar scenele respective, cu penibilitatea lor crasă cu tot, mă fac să cânt cu ei. Cam aşa fac: bag filmul, cânt, The End. În plus față de asta, mă topeste relația Donnei cu fata ei pentru că din multe puncte de vedere, Donna seamănă cu mama.

Acum că am clarificat acest aspect, să ne întoarcem în 2018. A apărut partea a doua, care propune două planuri temporale, trecutul Donnei şi prezentul lui Sophie. Prezentul lui Sophie pare mulțumitor cu excepția faptului că se mai întâmplă “de-ale vieții”, întâmplări care vor face fanii primului film să nu-l mai privească la fel. Filmul arată într-un mod depresiv trecerea timpului, iar scenariul este subversiv scris pentru a păcăli prin repetiție spectatorii să plângă puțin. Este o metodă foarte superficială pentru că filmul bate moneda pe asta pentru că nu are absolut nimic de zis.

Partea cu trecutul Donnei are două plusuri şi cam atât: castingul la capitolul voce şi coregrafia. Povestea accentuează istoricul de femeie puternică şi hotărâtă şi vedem cam ce ni s-a povestit în primul film. Personajele sunt construite caricatural, imitând mult prea vizibil variantele lor adulte, în special în cazul Donna and The Dynamos. The Dynamos sunt drăguțe, dar Lily James îşi cam amintea pe la jumătatea scenelor să gesticuleze ca Meryl şi astfel nu obținem nimic în afară de ce s-a povestit în primul film.

Să fim serioşi, scopul filmului ăstuia este de a mai stoarce nişte bani din franciză dacă tot trupa a anunțat că va mai scoate două piese după 35 de ani și de data asta avem ambii B drept cameo. De aici şi mirarea mea pentru faptul că filmul are note mai mari decât primul, pentru că personajele rămân la fel de la început până la sfârşit, fără să învețe ceva. Poate doar fiica Donnei, Sophie, a învățat că nu e rău totuşi să ştii clar cine e tatăl copilului tău. Face nişte alegeri care se bat cap în cap cu primul şi asta doar pentru că filmul e construit în jurul pieselor, nu piesele integrate în scenariu.

Nu-mi vine să cred că zic asta, dar Cher nu o dă în bară oribil. Da, îi cad ochii în gură de la operațiile estetice, dar rupe Fernando cu Andy Garcia. De-asta filmul e distractiv în segmentele cu “puştii” sexagenari, dar tot umorul stereotipic musicalurilor primează. Este un amalgam de tropi cu multă ABBA şi nume sonore. De-asta şi cred personal că nu este un film care ar trebui notat, pentru că este mai mult o activitate audio-vizuală telenovelistică. Nu ma uit la Mamma Mia! cand vreau să văd un film, ci atunci când vreau o metodă rapidă de a mă înveseli şi rage ca un măgar singură în casă. Dar aici, repet, este un lucru strict personal. Obiectiv, primul film e destul de gol, iar acesta este gol şi bifează un bingo sociocultural, fiind mult mai incluziv. Din păcate pentru mine şi din fericire pentru voi, am rămas fără o zonă de comfort penibilă dintr-un punct de vedere cinefil doar pentru cursul acțiunii de după Mamma Mia! din continuare.

Dacă vă plac totuşi musicalurile şi nu sunteți ataşați de primul, mergeți cu încredere. E cu dans, petreceri şi chestii la care se pricep grecii de minune cu o distribuție bună. Dar dacă sunteți ca mine şi ăsta este un film “de comfort”, Mamma Mia! a fost petrecerea aia mişto de aseară unde clar am exagerat şi Mamma Mia: Here We Go Again e dimineața de după, dacă mă trezesc pe o pseudo-masă cu câteva organe lipsă.

Vă invităm să mergeți să-l vedeți și să decideți singuri dacă vă este pe plac sau nu și vă așteptăm să discutăm despre el. Mamma Mia! Here We Go Again / “Mamma Mia! O luăm de la capăt” rulează la cinema din 20 iulie și este distribuit în România de Ro Image.

Poster:

Trailer:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.