“Este complet necesar să demonstrezi că eşti un bărbat adevărat şi că ţi se pare amuzantă o scenă de groază care doar ce ţi-a schimbat culoarea lenjeriei intime?”
Regizor: Corin Hardy
Scenariu: Gary Dauberman, James Wan
Lansare: 7 septembrie
Durata: 1h 36min
Studio: New Line Cinema
Distribuitor: Vertical Entertainment
Clasificare: A.P.15
Actori:
Demián Bichir … Father Burke
Taissa Farmiga … Sister Irene
Jonas Bloquet … Frenchie
Sinopsis:
Recenzie:
Acum că vacanţa de blockbustere ale verii s-a terminat facem loc sezonului de toamnă care se deschide cu un mult aşteptat titlu de groază, marca UNIVERSUL CINEMATIC CONJURING, pentru că în ziua de azi dacă nu ai un univers cinematic (la un anumit punct am impresia că nici nu este corect spus în limba română CINEMATIC pentru că ar fi un false friend, dată în dicţionar definiţia cinematicului ca ”ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul corpurilor, independent de masele lor şi de cauzele care produc mișcarea”) nu ai nimic. În fine, cine citeşte asta ştie la ce mă refer şi ca să nu mă mai abat prea mult de la subiect să discutăm mişcarea de spaimă a corpurilor în sala de cinema la The Nun / „Călugariţa: Misterul de la Mânăstire”.
Trei aspecte trebuie comentate despre acest film şi primul este ”Estetica în detrimentul autenticitaţii”. Nu e ca şi cum în The Conjuring ar fi făcut mari eforturi pentru autenticitate, chiar dacă vorbim de filme ”bazate pe fapte reale” sau ”persoane reale”, dar era un pic mai precis în detalii, locaţii şi elemente paranormale. Spun asta pentru că ”The Nun” aruncă toate aceaste pe fereastra din primele 10-15 minute ale filmului. Cu acţiunea în România undeva prin 1950, avem în rolurile principale o măicuţă din Anglia, interpretată de Taissa Farmiga, un preot cvasi mexican, jucat de Demian Bichir şi un francez canadian căruţaş din mâna lui Jonas Bloquet, care se duc la o mănăstire în oraşul Biertan, locaţie care la prima vedere ar părea inventată, însă chiar există în realitate şi este un sat în Sibiu. Acolo este unde autenticitate se pierde, religia şi elementele decorative nemaiţinând cont de diferenţe din realitate sunt aruncate la grămadă într-un amalgam pe înţelesul tuturor şi pentru efectul dramtic/horror cu care ne-au obişnuit filmele de groază în ultimul an. Chiar dacă Hereditary ne-a oferit o alternativă mai proaspătă asupra filmelor horror, prin poveste, joc actoricesc excepţional şi o groază care te afectează la nivel psihologic, lăsându-te cu inima în dinţi de la scena la scenă, The Nun optează pentru efectele mai comune, pe placul tuturor, de la jump scare-uri eficiente şi imagini de teroare calitative în acest stil, la momente care câteodată lasă de dorit sau ploturi care doar îngroaşă ceva excesiv si evident când putea rămâne în acelaşi ton. Lucruri oarecum comune în filme de genul când se face exces de zel în a atinge timpi de o oră şi jumătate de rulare.
Al doilea aspect este cel ce ţine de scopul spectatorului. Cu asta mă refer la de ce te duci să vezi un film de genul, pentru că îţi plac filmele de groază sau pentru că eşti un hater şi vrei să te plângi. În sală, şi la asta o să revin în aspectul trei, se mai auzea un ”sa vezi ce o să mă plictisesc şi la ăsta”. The Nun nu este o capodoperă a cinematografiei moderne şi nici nu încearcă să fie, nici măcar condiţia de film horror de popcorn nu încearcă să o depăşească, din moment ce eu personal, care am văzut nenumărate filme horror, pot prezice ”beat by beat” fiecare scare şi fiecare moment construit pentru a crea frică aia pe care o caută spectatorul când merge să vadă un film de groază la cinema sau îi dă drumul acasă. Hate-areala gratuită poţi să o faci din trailer, pe stradă, în maşină sau la telefon, dar în momentul în care ai plătit un bilet şi toată lumea în sală a făcut acelaşi lucru ia în considerare că nimeni nu te-a întrebat anticipat dacă îţi place sau ţi se pare plictisitor. Repet, nu este filmul care încearcă să schimbe jocul, este filmul pe care te duci să îl vezi, în ideea că ţi-au plăcut celelalte din serie şi probabil nu ai da banii să vezi ”Legenda lui Slenderman” pentru că na, nu cu mult timp în urmă ai văzut aberaţia aia obscură de ”The Bye Bye Man”. Poate chiar ai aşteptări de la un film ca “The Nun”, pentru că “Annabelle 2” a fost o surpriză şi a plăcut mai mult decât primul. Şi chiar dacă aceste aşteptări nu se vor împlinii, la sfârşitul serii, ai văzut un film destul de bunicel, care te-a distrat.
de ce lumea când se sperie, râde?
Şi acum aspectul cu numărul 3. Suntem deja la ora de educaţie în sala de cinema. Gigi Caterincă din spate este scos în faţă să ne explice şi nouă, sălii pline, de ce consideră că e normal ca el să vorbească în timpul filmului? Cum am zis mai sus, cu toţi am plătit un bilet, vrem să ne uităm la film, nu să ascultăm ce are spus băiatul de pe rândul 8. Oricum s-a nimerit ca la filmul ăsta să fie cam toată sala vorbăreaţă lucru care mi-a cam stricat din toată experiența generală a filmului. Pierzi mult când eşti constant distras de vocile din sală care vorbesc la volum de 6 de parcă sunt la cafenea. Pierzi din muzică, pierzi din atenţia la detalii şi câteodată chiar pierzi din dialog că începi să te uiţi de jur împrejur de unde sună telefonul sau cine îşi desface berea în timp ce comentează. Subpunctul aspectului cu numărul 3 ţine de o întrebare retorică de a mea legată de filmele de groază mai bunicele, şi aceea este, de ce lumea când se sperie, râde? Era mai ceva ca la un Stand-Up în sală după nişte scene a cărui scop era să sperie. Şi au speriat. Ştiu asta pentru că am resimţit loviturile de picioare în scaun după fiecare moment de groază. Dar imediat după a pornit un râs aproape isteric în toată sala. Este chiar atât de greu să te sperii şi să taci din gură? Este complet necesar să demonstrezi că eşti un bărbat adevărat şi că ţi se pare amuzantă o scenă de groază care doar ce ţi-a schimbat culoarea lenjeriei intime?
Cu toate astea spuse, mie personal mi-a plăcut, nu excesiv, nu într-un mod WOW!, dar cu siguranţă este cel mai bun film de la cinema în momentul de faţă, până la “The Predator” sau “A Simple Favor” sau “Peppermint”, dar până atunci, om trăi, om vedea şi ne-om întreba în continuare când o să avem şi noi o cultură a mersului la cinema civilizată, fără oligofrenismele mult prea întâmpinate în proiecţiile astea mainstream.
PS: Așteptăm să vedem când se unesc toate universurile astea de groază, The Conjuring, Insidious și Sinister, ca să facă un Freddy Vs Jason și Busta Rhymes să îi dea un roudhouse kick lui Bughuul în timp ce Jaime Lee Curtis se bate cu The Old Woman In Black.
Vă invităm să mergeți să-l vedeți și să decideți singuri dacă vă este pe plac sau nu și vă așteptăm să discutăm despre el. The Nun / „Călugariţa: Misterul de la Mânăstire” rulează la cinema din 7 septembrie și este distribuit în România de Vertical Entertainment.
Recenzie realizată de Silviu Tănase
Poster:
Trailer:
