“Singura caracteristică, care să spun că ar fi pozitivă, este regia în sine. Lars Von Trier, în ciuda faptului că este un om egocentric, polemic, narcisist, lucru care reiese şi din acest film pentru că undeva ajunge să îşi introducă în discuţie scene din filmele lui trecute, este un regizor extrem de talentat. Extrem!”

Regizor: Lars von Trier

Scenariu: Lars von Trier

Gen: Dramă, Crimă, Horror

Lansare: 18 ianuarie

Durata: 2h 32 min

Studio: IFC Films

Distribuitor: Independența FilmIndependența FilmClasificare: A.P.15

Actori:

Matt Dillon … Jack
Bruno Ganz … Verge
Uma Thurman … Doamna 1

Sinopsis:

Povestea îl are în centru pe Jack – un criminal în serie foarte inteligent, pe parcusul a 12 ani, cu întâmplări care scot în evidență cum a devenit ceea ce este.

Recenzie:

Polemicul film de la care mulţi au ieşit din sala la prezentare de la Cannes, ultimul la ora actuală regizat de Lars Von Trier, a ajuns şi la noi vineri, 18 ianuarie, în ciuda faptului că este un film din 2018 care apare în 2019. De-a lungul timpului viziunea regizorului, acest enfant terrible al cinemaului modern, a fost subiect de discuţie între critici, între public şi în general între cam toată lumea care a urmărit unul din filmele lui, fie că vorbim de Melancholia sau Nymphomaniac, fie că vorbim de Antichrist sau Breaking The Waves. Filme încărcate cu referinţe, discuţii morale, religioase sau chiar câteodată în zadar, sunt forma lui Von Trier de a-şi exprima punctul de vedere, idei şi concepte, iar The House That Jack Built este plin cu de toate.

Undeva în America anilor 70, Jack (Matt Dillon) este un criminal în serie care consideră că ceea ce face este artă, iar asta reiese din discuţia pe care o poartă cu Verge, în timpul unei călătorii în întuneric. Pe drum, Jack, îi povesteşte acestui însoţitor cinci incidente din viaţa lui. Şi fiind sincer şi complet onest, mie nu mi-a plăcut. Nu din cauza sau motivul care a revoltat lumea să iasă din sala de cinema – filmul prezintă câteva scene mai de prost gust decât de obicei, mutilarea unui animal sau uciderea a doi copii, dar tot legate de scenele dure care nu sunt câştigate. Gratuitatea cu care prezintă violenţa nu este decât o metodă de a şoca, la fel ca discuţiile prin care justifică aceste crime, brutale, unele dintre ele chiar provocând o stare de disconfort vizual din cauza situaţiilor prezentate. Este foarte evident în ceea ce spune, expresia în engleza este ”On The Nose”, cu temele religioase, cu artă, cu explicaţia care o dă Jack interlocutorului din care reiese de ce ucide, ca să pun câteva exemple generale. Sunt subiecte cumva contemporane dar în acelaşi timp mult prea pretenţios aranjate şi împachetate pentru ochiul critic şi mult prea absurde pentru omul de rând care o să înţeleagă la sfârşit ce i se va arăta. Nici tonul nu ajută, în funcţie de cum este luat de spectator, ca ceva serios, sau ca o comedie neagră din cauza scenelor himerice, bătute în cuiele unei realităţi imposibile.

Nu este vina actorilor, Matt Dillon interpretează personajul ca o caricatură a lui Patrick Bateman din American Psycho, care şi el la rândul lui era o caricatură a yuppielor anilor ’90. Este cumva carismatic până la sfârşit, într-un mod care m-a făcut să mă simt uşor incomod, că ţin cu un personaj ca el. Scenele cu OCD sunt amuzante dar asta pentru că invocă ceva comic prin repetarea unei acţiuni. Companionul, care până undeva spre sfârşit este doar o voce, foarte cunoscută, este Bruno Ganz, iar dacă nu îţi sună cunoscut acest nume, poate toate acele meme-uri cu Hitler şi Nein Nein Nein, care au fost subtitrate cu nenumărate alte situaţii hilare (clip extras din filmul Downfall) poate îţi va împrospăta memoria. Din nou, un actor fantastic a cărui vină nu este că textul pe care îl citeşte, fantastic de forţat de altfel, o discuţie pe care o poartă prin întuneric, este de o calitate atât de pretenţioasă, dând o oarecare tonalitate de snobism întregii discuţii. Din ambele părţi. Ceilalţi actori, ca Uma Thurman sau Riley Keough sunt carne de tun. Actori care sunt la dispoziţia regizorului să treacă prin tocător.

Singura caracteristică, care să spun că ar fi pozitivă, este regia în sine. Lars Von Trier, în ciuda faptului că este un om egocentric, polemic, narcisist, lucru care reiese şi din acest film pentru că undeva ajunge să îşi introducă în discuţie scene din filmele lui trecute, este un regizor extrem de talentat. Extrem! Viziunea este impecabilă la ora regiei şi chiar dacă scenele sunt brutale se vede că Lars Von Trier ştie unde să îndrepte camera, cum să prezinte efectiv cadre de impact şi şoc. Ştie să aleagă muzica, ştie să combine scenele şi ştie să dirijeze actorii aşa cum îşi imaginează filmul. Dar este un talent pe care, câteodată, pare că îl iroseşte, cea mai bună comparaţie este cea de a avea super puteri şi a le folosii pentru rău, sau mai rău, doar în beneficiul propriu şi pentru a deveni infam.

Nu pot recomanda filmul tuturor, nici măcar ca o curiozitate din motivele mai sus menţionate, cruzime gratuită, discuţii pretenţioase, mult peste omul comun şi alte contemplări care pot depăşi şi cel mai citit spectator. Am stat tot filmul şi m-am gândit pentru cine sunt aceste filme, ce grup de tineri se strânge să vadă aşa ceva şi se aşează la o masă să discute teorii religioase, crima ca artă, etc, pentru că îmi aduceam aminte din adolescenţă mea când stăteam la masă şi discutăm filmele Giallo, regizorii italieni precum Bertolucci, Fellini, Tornatore şi că am menţionat Giallo, chiar Argento, dar discutăm despre filme în sine şi nu despre ideea regizorului despre lume, concepte religioase şi polemică. Probabil studenţii la film or să fie cei mai încântaţi, iar cei care urmăresc numai filme arthouse vor fi nemaipomenit de bucuroşi de această peliculă, dar din oricare alt punct de vedere, nu merită atât de multă atenţie.

Vă invităm să mergeți să-l vedeți și să decideți singuri dacă vă este pe plac sau nu și vă așteptăm să discutăm despre el. The House That Jack Built / “Casa pe care Jack a construit-o” rulează din 18 ianuarie la cinema și este distribuit în România de Independența Film.

Poster:

Trailer:

1 COMENTARIU

  1. […] Aş putea spune că pentru o avanpremieră şi o sală aproape plină, cam toată lumea a fost încântată de film. Când am ieşit din sală mă auzit o pereche, ea spunându-i lui, ”A fost original, nu a fost ca altele” şi atunci a fost momentul în care m-am abţinut în a nu intra într-o conversaţie cu nişte oameni complet străini care nu au greşit cu nimic pentru a le explica că filmul pe care l-au urmărit este de fapt un remake al unui film norvegian din 2014 numit Krafitidioten (În Ordinea Dispariţiei) care îl avea în cast pe Stellan Skarsgard, actor cunoscut şi la noi, atât conform spuselor lui că lumea îl confundă cu Liam Neeson cât şi ca tatăl altor actori de renume internaţional precum, Alexander Skarsgard, adică Vampirul Eric, Gustaf Skarsgard, cunoscut ca Floki în Vikings şi Bill Skarsgard, recent într-o ascensiune de neoprit după rolul principal în filmul IT, în rolul lui Pennywise. De asemenea filmul original îl avea în cast pe recent decedatul actor de renume şi meme mondial, Bruno Ganz, pe care îl ştim din filme precum Downfall, în care l-a interpretat pe Hitler sau recent ca naratorul din The House That Jack Built. […]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.