“Toată lumea a văzut Kill Bill şi Django şi se aşteaptă la mult sânge, acţiune şi violenţă pentru că asta este trademark-ul Tarantino însă nu este adevărat, alea sunt doar elemente adoptate de el pentru a omagia lucruri cu care a crescut, filme pe care le-a văzut şi ce îi place.”

Regizor: Quentin Tarantino

Scenariu: Quentin Tarantino

Gen: Dramă, Comedie

Lansare: 16 august

Durata: 2h 41min

Studio: Sony Pictures

Distribuitor: InterCom Film

Clasificare: N-15

Actori:

Leonardo DiCaprio … Rick Dalton
Brad Pitt … Cliff Booth
Margot Robbie … Sharon Tate

Sinopsis:

Sfârșitul anilor ’60, SUA. Revoluția hippie este în toi, reconfigurând mentalitățile societății americane, iar pe platourile de filmare, vântul schimbării deja se face simțit. Până mai ieri zei, vedetele de la Hollywood trăiesc o realitate greu de digerat: nu mai sunt nici dorite, nici necesare în noul peisaj. Actorul western Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) și dublura care îi interpretează cascadoriile, Cliff Booth (Brad Pitt), resimt lovitura din plin și, frământați de frustrare și nesiguranță, caută să-și găsească locul în noua lume. De-acum, se au doar unul pe altul; dar este prietenia lor suficientă pentru a reuși? Dalton are vecini bogați și celebri, precum regizorul Roman Polanski și superba sa soție, actrița Sharon Tate (Margot Robbie), dar, deși este atât de aproape fizic de viața lor, nu are nici influența, nici beneficiile acestora. Faima și banii le atrag însă niște complicații morbide, ce poartă aura criminală a clanului Charles Mason.

Comedie și dramă deopotrivă, povestea se desfășoară pe mai multe planuri și linii narative și prezintă o radiografie a palierelor sociale pe scara ascensiunii, a împlinirilor și neîmplinirilor de la Hollywood. Acolo, succesul și eșecul se împletesc ca nicăieri altundeva, cu stil și durere totodată. Și, cum toți se luptă pentru atenția publică, situația poate deveni dramatică: deși prin definiție o Mecca a vedetelor, nu toți cei care îi calcă pragul sunt și acceptați ca atare, procesul de “adopție” și integrare lăsând adesea sechele.

Recenzie:

Deja la momentul când vei citi acest articol vei ştii deja totul despre Once Upon A Time In… Hollywood. Vei ştii că este cel de-al nouălea film a lui Quentin Tarantino, că joacă excepţional Leonardo DiCaprio împreună cu Brad Pitt, că acţiunea se întâmplă în, cum indica şi titlul, în Hollywood şi că are de a face şi cu “The Manson Family”. Poate l-ai văzut sau poate cineva ţi l-a povestit cineva, însă eu vreau să vorbesc despre ce a fost Once Upon A Time In… Hollywood pentru că am observat foarte multă lume în sala de cinema complet nedumerită. Nu susţin că sunt la o scară de 1:1 cu ce este în capul lui Tarantino, dar am văzut suficiente filme în general şi ale lui, de suficient de multe ori să înţeleg ce reprezintă acest penultim, de moment, film cu care ne transportă într-o perioadă importantă a Hollywood-ului.

Once Upon A Time In… Hollywood, de fapt, nu este și nici nu se simte ca un film convenţional. Ai putea spune că e tipic lui Tarantino, dar chiar şi cele mai neconvenţionale filme ale sale au o anumită consistență cinematografică de bază. Acesta este de fapt o serie de viniete cu şi despre Hollywood. Am încercat pe tot parcursul filmului să îi dau un stil, dar de fapt, combină mai multe. Cert este că spune povestea de aventură a doi prieteni, într-o manieră de “epocă”, ca un film semi-istoric – totul spus într-o manieră cum numai Tarantino o face, în timp ce majoritatea filmelor sale sunt copii sau omagieri perfecte ale altor filme deja existente (pentru cine nu ştia, Kill Bill este de fapt un film japonez numit Lady Snowblood din ’73, Inglorious Basterds este inspirat după un alt film de prin ’78, italian, cu numele de Quel Maledetto Treno Blindato şi Django este un remake a unor spaghetti westerne italiene – despre care se discută și în filmul de față, în rol principal cu Franco Nero.

Separate de aceste mici detalii, în timp ce celelalte filme “istorice” ale lui Tarantino funcţionau că o ficţiune, acesta este un pic invers, totul este istorie până la momentul în care devine ficţiune. Filmul îi urmăreşte pe Leonardo DiCaprio, în rolul lui Rick Dalton, un actor de la Hollywood a cărui vreme i-a trecut care este întotdeauna urmărit de prietenul lui, ajutorul lui şi dublura lui pentru cascadorii Cliff Booth, interpretat de Brad Pitt. Pe cealaltă parte avem partea istorică în care Margot Robbie o interpretează pe Sharon Tate, soţia regizorului Roman Polanski. Contextul este istoric, cei doi prieteni reprezintă un ideal iar tot filmul este un fel de alegoria a tranziţiei dintr-o perioadă în alta a Hollywood-ului iar Tarantino a luat faimoasele crime Tate din 1969 ca punct de tranziţie.

Filmul, cum suntem obişnuiţi cu tot ce face Tarantino, este condus nu doar de o regie impecabilă şi particulară lui ci şi de o distribuţie de actori de top care înţeleg materialul cu care lucrează şi dorinţa regizorului la fel cum şi intratul complet în pielea personajelor. Arată ca Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt însă sunt alte persoane, au nişte personalităţi care ai putea spune că sunt ale lor, cum de exemplu DiCaprio are un mic bâlbâit şi îl face de parcă îi este natural sau cum Brad Pitt are o aură misterioasă datorită faptului că este un personaje cumva relaxat şi stoic în acelaşi timp.

Cadrele sunt excepţionale şi tot filmul cap-coadă te duce într-un Hollywood al sfârşitul anilor ’60 aproape perfect, dar din nou, prin ochii lui Tarantino, îți arată exact ce îşi aduce el aminte şi ce îl fascinează, iar cel mai mult, majoritatea filmului explorează un pic sistemul din interior al afacerii filmului în acea epocă, comentează subtil despre faimă şi aruncă şi un ochi către viaţa unui actor într-un moment dificil. Lucruri care cumva şi astăzi sunt valabile însă prin prisma unei epoci de mult apuse dar a cărui probleme încă persistă şi astăzi. Sharon Tate funcţionează la fel, ca model pentru a răspunde la “Ce înseamnă fama” şi este o scenă fragmentată întreagă despre acest subiect. Filmul tot este în esenţă fragmentat sărind de la unii la alţii fără nici un fel de legătură neaparat important[, dar care duce către ceva.

Pe lângă regia excepţională care este de aşteptat de la el şi jocul actoricesc care este stelar un alt element foarte important din filmele “Tarantino” este prezent şi în acest film, muzica. Este un film plin de piese dar nici una nu iese în evidenţă ca în alte filme ale sale sau rămâne cu adevărat memorabilă, ca exemplu într-una din scene se aude Deep Purple cu “Hush”, sincer nu îmi aduc aminte ce s-a întâmplat în scenă, ştiu doar că era melodia şi ştiu că m-am gândit imediat după ce s-a terminat că o auzisem recent într-un alt film, în Bad Times At El Royale, şi mult mult mult mai memorabilă scena cu Chris Hemsworth. Însă filmul este plin de piese de la Paul Revere & The Raiders, Neil Diamond chiar şi Simon & Garfunkel cu “Mrs. Robinson” care sună potrivit pentru epocă şi pentru peliculă.

Am observat, la premieră, cum 9 persoane au plecat din sală undeva pe la jumătatea filmului, iar alţii au comentat la sfârşit că “Finalul a salvat filmul”. Consider că multă lume nu a înţeles despre ce este vorba sau nu a gustat acest stil de film, iar finalul nu “a salvat filmul” pentru că nu avea nevoie de acel act, de acea scenă, cât de bună şi gratuită ar fi fost, să îl salveze. Tot filmul şi-a justificat singur existenţa prin simplu fapt că a adus în ochiul public o perioadă despre care nu prea se mai vorbeşte. Evident cu accentul Tarantino. Va reprezenta asta o problemă atât la noi în ţară cât şi probabil în afară, deoarece multă lumea nu va înţelege, din motive precum lipsa unei acţiuni anume sau necunoştinţă despre cazul “Crimelor Tate” ca să aibă un context istoric de la care să pornească şi să înţeleagă cu ce se joacă de fapt Tarantino în această peliculă şi ce reprezintă de fapt, esenţa Hollywood-ului. Toată lumea a văzut Kill Bill şi Django şi se aşteaptă la mult sânge, acţiune şi violenţă pentru că asta este trademark-ul Tarantino însă nu este adevărat, alea sunt doar elemente adoptate de el pentru a omagia lucruri cu care a crescut, filme pe care le-a văzut şi ce îi place. Şi din ce am putut observa în filmul ăsta, este că, în ciuda faptului că după următorul film pe care îl va face vrea să se retragă, îi place Hollywood-ul. Nu ştiu încă sigur dacă Hollywoodul fizic, cel prezent sau cel trecut însă tot ce pot să spun este că Once Upon A Time In… Hollywood nu va fi pentru toată lumea. Şi asta poate este un lucru bun.

Rămâne, așadar, să mergeți să-l vedeți și să decideți singuri dacă vă este pe plac sau nu și vă așteptăm să discutăm despre el. Once Upon a Time in… Hollywood/”A fost odată la… Hollywood” rulează cinema din 16 august și este distribuit în România de InterCom Film.

Poster:

Trailer:

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.