“Dacă îți plac filmele cu mafia italiană, nu ai voie să ratezi The Irishman…”

Regizor: Martin Scorsese

Scenariu: Charles Brandt, Steven Zaillian

Gen: Biografic, Crimă, Dramă

Lansare: 27 noiembrie

Durata: 3h 29min

Studio: STX Entertainment

Distribuitor: Netflix

Clasificare: A.P.15

Actori:

Robert De Niro … Frank Sheeran
Al Pacino … Jimmy Hoffa
Joe Pesci … Russell Bufalino
Harvey Keitel … Angelo Bruno
Ray Romano … Bill Bufalino
Bobby Cannavale … Skinny Razor
Anna Paquin … Older Peggy Sheeran

Sinopsis:

Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci joacă în filmul THE IRISHMAN de Martin Scorsese, o saga epică despre crima organizată din America de după cel de-al Doilea Război Mondial, prin ochii veteranului de război Frank Sheeran, escroc și asasin plătit care a lucrat pentru unele dintre cele mai cunoscute personaje ale secolului XX. O poveste care se întinde pe parcursul a câteva decenii, filmul urmărește unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate din istoria americană; dispariția legendarului președinte de sindicat Jimmy Hoffa și prezintă o călătorie extraordinară prin coridoarele ascunse ale crimei organizate: modul de funcționare, rivalitățile și legăturile cu politica.

Recenzie:

The Irishman este evenimentul anului pentru Netflix. A rulat la diverse festivaluri de film importante toată toamna și în unele cinematografe încă rulează pentru un timp limitat. Pe 27 noiembrie s-a lansat global pe Netflix și chiar a avut cu o seară înainte eveniment de la lansare în București la Teatrul Odeon – o premieră în România ca lansare de film Netflix. La întrebarea de ce nu a intrat și în cinematografele de masă am să răspund pe parcursul recenziei de ce este mai înțeleaptă prezența pe platformă. Însă pe scurt, având în vedere durata de 3.5 ore și conținutul lent, oricum sunt șanse destul de mici să facă mulți bani din bilete. Este cumva filmul ideal pentru o platformă ca Netflix și implică mai multe discuții pe lângă, cum ar fi în ce măsură mai este relevant cinematograful clasic.

Martin Scorsese nu are cum să dea greș avându-i pe Robert de Niro, Joe Pesci și Al Pacino în distribuția unui film despre mafie. The Irishman spune povestea adevărată a „irlandezului” Frank Sheeran, asasinul cel mai bun al familiei mafiote Bufalino, interpretat aici de Robert de Niro. Mai exact, ce rol a avut acesta în dispariția lui Jimmy Hoffa, jucat excelent de Al Pacino.

Durata filmului nu este deloc degeaba, chiar dacă într-adevăr s-ar putea să nu captiveze pe oricine, în cele din urmă am considerat că nici măcar un minut nu trebuia tăiat la montaj. Din contră, protagonistul-narator Frank Sheeran dă de înțeles undeva spre final că ar mai fi fost detalii de povestit dar nu ar fi fost acum timp. E fascinant să realizezi că The Irishman este interesant pe tot parcursul său tocmai fiind un film cu mult dialog și tensiune, acțiunea lipsind aproape cu desăvârșire (acțiunea în sensul obișnuit al blockbuster-elor). În anturajul meu obșinuit, mă aflu în minoritate dacă mi-a plăcut filmul. Rămân cu vorba unui amic care a știut să descrie simplu The Irishman – „un film pentru părinți”. Fiindcă da, sunt conștient că cei din generația părinților mei ar adora filmul, chiar dacă și ei la rândul lor poate îl vor vedea segmentat (hei ia stai puțin, asta îmi amintește că ai mei folosesc contul meu de Netflix mai mult decât eu însumi). Trei dintre actorii lor preferați sunt din nou în centrul atenției și încă joacă excelent roluri care li se potrivesc ca o mănușă. Un fel de nou GoodFellas dar biografic și mai domol.

Impresiile despre acest film nu sunt atât de ușor de procesat din prima. I-am apreciat pe loc calitatea, cumva nu am fost pe tot parcursul în starea necesară de a intra cu totul în poveste. Nu știu nici cât de mult va rămâne cu mine acest film, ceva îmi spune însă că îl voi revedea cu alți ochi altă dată. Mai ales că este unul din acele filme care cumva sunt menite să aibă viață veșnică. Cumva ar fi fost deosebit de revelant în anii ’70-’80, când evenimentele descrise încă erau în memoria recentă a publicului. Cumva este special și astăzi, ca film reușit pentru genul său și ca impact față de tehnologia folosită, și cu siguranță va fi interesant de revăzut peste 20 sau 30 de ani. Și nu numai pentru stilul aparte al lui Scorsese care insuflă eternitate în sângele filmului, sau pentru că oricând este fain de văzut un film cu mafia italiană. Pentru mine simplul fapt că De Niro a fost întinerit și îmbătrânit de tehnologie plus machiaj atât de convingător m-a făcut să simt cât de valabil devine filmul în orice epocă l-ai vedea. La început, ochiii albaștri și fața tânără din război au un iz nenatural. Dar te obișnuiești repede, și trecând de la o perioadă la alta a narațiunii începi să ai impresia că De Niro a fost filmat în diverse momente ale vieții sale, momente despărțite de ani întregi.

Merită inclusiv să intepretezi adevăratele intenții ale personajului. Pentru că se vede clar că la un moment dat i se dau niște ordine cu care nu este complet de acord, dar la fel ca în război, le executa neavând încotro. Ajunge atât de adânc înrădăcinat în mafie încât este prea târziu să se mai retragă. Și de altfel, o duce prea bine financiar ca să mai riște ceva. Aș fi vrut să înțeleg mai multe despre relația cu familia sa, în special cu fiica sa Peggy, căreia i se dă cea mai multă importanță în scenariu. Și cu toate că e păcat că ulterior Peggy nu mai apare atât de mult în viața ei adultă, și că simți cumva că nu i-a fost dezvoltat firul narativ, cumva acesta rămâne un detaliu interesant, o omisiune intenționată. Peggy este speriată și tăcută față de tatăl ei, bănuind încă de mică în ce treburi este implicat Frank. Totul se rupe definitiv atunci când îl pedepsește de față cu ea pe șeful de la primul ei loc de muncă. În tăcerea și privirea ei se vede cumva o oarecare speranță, în perioada adultă, interpretată de Anna Paquin, că în cele din urmă tatăl ei se va izbăvi. Conexiunea fragilă dintre Frank și fiicele lui este dureroasă de privit. Nu numai că el însuși evită să vorbească cu ele toată viața sa, dorind numai să le ofere protecție și confort indirect prin condiițiile de trai, dar și din postura de narator se vede că personajul evită să ne spună tot ce simte legat de familia sa și trece repede peste acest subiect, concentrându-se pe „interviul” legat de Jimmy Hoffa.

Energia colerică a lui Al Pacino este ca de fiecare dată distractivă. Jimmy Hoffa este din cale afară de încăpățânat și de ambițios, bazat pe principiile impuse de el și nu lasă pe nimeni să i le încalce. După perioada petrecută în închisoare, atunci când dorește să recapete toată puterea pe care a avut-o înainte, începi să ai impresia că a luat-o puțin razna, și începe să crească tensiunea dintre Hoffa și Bufalino. Frank se simte vădit între ciocan și nicovală, se află într-un punct în care este preferatul tuturor. Și este apropiat sufletește de ambii giganți prin implicarea pe care o au aceștia în dezvoltarea fiicelor sale. Are niște decizii extrem de grele de luat, este vizibil frământat de situația conflictului dintre Hoffa și Bufalino, pentru că de fapt nu are de ales.

Joe Pesci, Bobby Cannavale și Domenick Lombardozzi sunt alți actori pe care de fiecare dată când îi vezi în postura de gangsteri cu influență, ai impresia că au făcut asta toată viața. Și aceștia sunt trecuți în mod impresionant prin tehnologia de întinerire. Personajele lor se află la masa oamenilor care iau decizii importante încă de la început, mai ales Pesci captează de fiecare dată intenția, părând să te convingă de influența sa fără niciun efort.

Pe lângă aspectul personajelor, imaginea din The Irishman nu impresionează din cale afară. Decorurile, paleta de culori, costumele, toate abundă de autenticitate, însă mai degrabă sunt acolo exact ce trebuie și nimic peste, nu aș putea să spun că îmi rămâne în minte altceva în afara de interpretarea distribuției. Nici coloana sonoră nu este pregnantă în memorie, și nici nu a intenționat. Sunetul și imaginea sunt aranjate doar cât să fie suficiente pentru a te concentra pe poveste și acesta nu este neapărat un lucru rău. Scorsese a fost întotdeauna un regizor axat pe unghiurile de filmare și pe dezvoltarea neașteptat de profundă a personajului.

Dacă îți plac filmele cu mafia italiană, nu ai voie să ratezi The Irishman, trebuie văzut cu prima ocazie alături de familie când ai mai mult de trei ore răgaz să-l savurezi. Patru ore eventual să aloci evenimentului, cu tot cu pauzele necesare. Este un film de acum fundamental pentru Netflix, care are cu ce să se mândrească. Unul din cei mai importanți ași din mâneca platformei și nu m-ar mira să rămână o exclusivitate absolută.

Simt că este un film asupra căruia voi reveni cu comentarii noi cu diverse ocazii, pentru că odată ce discuți un pic despre el afli lucruri noi. Și anumite laturi ale filmului sunt atât de bune că mai repede m-aș exprima vocal, așa că voi relua puțin recenzia aceasta și în cadrul podcastului pe care îl țin în paralel, cât mai curând.

Rămâne, așadar, să-l vedeți și să decideți singuri dacă vă este pe plac sau nu și vă așteptăm să discutăm despre el. The Irishman rulează la Netflix din 27 noiembrie.

Poster:

Trailer:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.