Carol – Recenzie

În anii ’50, la New York, o funcționară, cu speranțe la o viață mai bună, se îndrăgostește de o femeie mai în vârstă, căsătorită.

Regizor: Todd Haynes

Scenariu: Phyllis Nagy, Patricia Highsmith (carte)

Gen: Dramă, Romantic

Lansare: 20 noiembrie 2015 (US)

Durata: 1h 58m

Studio: The Weinstein Company

Distribuitor: –

Clasificare: I.M.

Actori:

Cate Blanchett     …     Carol Aird
Rooney Mara     …     Therese Belivet

Sinopsis:

În anii ’50, la New York, o funcționară, cu speranțe la o viață mai bună, se îndrăgostește de o femeie mai în vârstă, căsătorită.

Recenzie:

Același om care ne-a adus “I’m Not There”. (o altă operă în care joacă incomparabila Cate Blanchett) sau “Far From Heaven”, Todd Haynes vine anul acesta cu o poveste din anii ’50, intitulată Carol.

Adaptat după romanul publicat în 1952 al Patriciei Highsmith, ”The Price of Salt”, Carol onorează admirabil scenariul lui Phyllis Nagy, cât și narativa inițială a autoarei și ne oferă un tour de force vrednic de considerație din partea ambelor protagoniste. Și cum vorbeam în altă recenzie de elementul ce dă peste cap viața unei persoane odată răsărită în aceasta, la fel se simte și prezența lui Carol Aird din momentul în care Therese Belivet (Rooney Mara într-un rol pentru care ar putea fi recompensat cu ”Cea mai bună actriță într-un rol secundar” din partea Academiei) o zărește în magazinul în care lucra.

Filmul dispune de un tipar considerat deja clasic și comod – cel care recurge la fărâmele noastre de alocentrism – deja bine înrădăcinat în industrie, unul pe care publicul îl consumă pe nerăsuflate, fără să pună prea multe întrebări de teama acuzelor ce i-ar putea fi aduse. Însă în ciuda subiectului epuizat astăzi de totalitatea mijloacelor media, fiind sprijinite de jocul personajelor secundare relevante (notabili ar fi Kyle Chandler în rolul lui Harge Aird, fostul soț al lui Carol și Sarah Paulson ca nașa fetiței lui Carol și Harge, Abby Gerhard), Blanchett și Mara își completează personalitățile de pe ecran cu tact și zel.

Munca lui Edward Lachman merită și ea menționată, nefiind altul care el care să aducă trecutul la viață în mare stil. Prin utilizarea ektachrome-ului, nuanțele deloc saturate, șterse, iernatice în ton cu perioada anului în care se desfășoară filmul se aprind parcă odată cu intrarea lui Carol în scenă prin unghiile ei portocalii, rujul roșu, precum și alte articole vestimentare animate de culorile lor; la fel și viața Theresei capătă un sens, o direcție alături de acea femme fatale. Imaginea este acompaniată de numeroase bijuterii muzicale precum ”One Mint Julep” de la The Clovers, mulțumită lui Carter Burwell.

Original este și modul în care a fost portretizată Therese, rareori în cadre întregi, văzută în repetate rânduri prin reflexii, aspectul ei fiind mai mereu blocat de diverse obiecte sau decoruri cu care intră în contact, sugerându-se de la început conturarea personalității acesteia, dar și onorând cu bun-gust, atât prin profesia dorită de Therese, cea de fotograf (o abatere de la carte), cât și prin modul filmării precar descris mai sus, arta unor esteți precum Helen Levitt sau Saul Leiter. Astfel este evitată cu grație supra-romantizarea scenariului perioadei respective, cât și personajele ce au sfidat prototipul și nu s-au supus canoanelor.

Pe scena premiilor cu renume și-au făcut anul acesta loc persoanele de culoare, suferinzii de scleroză amiotrofică și soldații americani. Pentru 2016 avem transsexuali, lesbiene și copii născuți în captivitate. Ce festin.

Postere:

Trailer: