Ascultă acest articol“Miles Ahead este prima înfățișare a actorului pe care îl știm din serialul HBO House of Lies sau filmele Marvel drept regizor, co-scenarist și actor în rolul principal.”
Regizor: Don Cheadle
Scenariu: Steven Baigelman, Don Cheadle
Gen: Biografie, Dramă, Muzical
Lansare: aprilie (US)
Durata: 1h40m
Studio: Sony Pictures Classics
Distribuitor: –
Clasificare: I.M.
Actori:
Don Cheadle … Miles Davis
Ewan McGregor … Dave Braden
Sinopsis:
O explorare a vieții și muzicii lui Miles Davis.
Recenzie:
Niciun artist nu-și vrea muzica botezată. Nu jazz, spune Davis-ul lui Don Cheadle, nu încerca să-l pui într-o cutie. El îl numește social music. Nina Simone, o altă cântăreață ce include în repertoriul ei melodii jazz, blues, soul, spunea că jazz-ul e un cuvânt inventat de cei albi pentru muzica ei. Ea prefera black classical sau social music.
Miles Ahead este prima înfățișare a actorului pe care îl știm din serialul HBO House of Lies sau filmele Marvel drept regizor, co-scenarist și actor în rolul principal. Ewan McGregor e un reporter descurcăreț de la Rolling Stone cu niște plete à la Cobain, gata să afle ce a făcut legenda jazz-ului în cei cinci ani care s-au scurs fără să se mai audă nimic de el. Răspunsul e clar: numai muzică nu. Târșâindu-și corpul mâncat de boală, droguri, băutură și durerea unei presupuse trădări prin reminescențele vieții de după muza sa, Miles îi dă cheile de la mașină lui Dave și pornesc în căutarea unei sesiuni înregistrate furate.
Un veritabil raport de forțe este dovedit în scenele atât de intime dintre Davis și Frances Tayor. Ea, dansatoare de profesie, mai târziu iubită, soție, carne de tun, sac de box și finalmente sursă de inspirație. Este singurul personaj care apare pe aceeași treaptă cu marele artist, iar când se prăbușesc, se prăbușesc împreună. Emayatzy Corinealdi vorbea din anii ’70 în versurile lui Beyoncé. Când el îi dă numărul lui, ea îl sună. Când o roagă să revină în țară pentru el, ea revine. Când îi cere să renunțe la marea ei pasiune, dansul, ca să devină o casnică întreținută, ea se supune. Când el încearcă să bandajeze o dispută aprinsă cu blănuri și bijuterii, ea nu-i răspunde sărutărilor, nu-l privește în ochi și o singură lacrimă i se desprinde din ochi. Poate că Cheadle scuipă cu talent înjurături răgușite și replici șirete cu aceeași gură cu care vorbește despre Chopin sau box, însă Corinealdi, în momentele în care putem trage cu ochiul la jocul ei, îi este egală în versatilitate.
A treia entitate din triumviratul-catalizator al firului narativ – muzica merge în continuu, asemeni cadrelor care oricum s-ar schimba, se dizolvă într-o altă parte a poveștii fără să întrerupă fluxul. Secvențele prezentului alternează cu cele retrospective și explică indirect fiecare pocnitură a genunchiului sau fiecare privire goală cu care mai este suprins muzicianul – regizorul dovedind deci inventivitate și o atenție deosebită față de luxul detaliilor la montaj. În timpul punctelor de interes publicul poate confunda trompetele cu scrâșnitul cauciucurilor pe stradă.
Cu Davis muzica e mai mult decât o mișcare din șolduri, un picior stabil țintuit de podea și niște aer expirat – muzica brută, în cea mai crudă formă a ei, înseamnă fărâmițarea clasicilor, note peste măsuri, ascultarea celorlalți membri din orchestră. Cântă muzica pe tot parcursul filmului, însă când ea pășește în cadru, liniștea e mai pătrunzătoare ca niciodată. Frances Taylor și mișcările ei sunt melodia pe care Davis o avea undeva în spatele urechii, stadiul de perfecțiune pe care a dorit să îl atingă mereu și tocmai de-asta fuge de el tocmai când e pe cale s-o descopere. În peliculă, vedeta din el nu ascultă pe nimeni, atenția fiindu-i înrobită de ea sau ce a mai rămas din amintirea ei.
Nu de multe ori, actorul dintr-un film biografic e adâncit în venerarea unei măști, fără să-i arate rănile pe care le-a provocat sau rupturile iscate. Don Cheadle nu face greșeala aceasta. Ca orice altă personalitate artistică, ”părintele” lui Coltrane avea demonii săi. Tocmai acești demoni i-au servit drept inspirație și benzină menită să-i alimenteze muzica, luând astfel forme eclectice de expresie a iubirii, a geloziei, a stării de calm de neclintit sau a furiei.
Just woke up black and knew how to play
Trompetistul și compozitorul american își cunoaște moștenirea, nu îi este rușine cu ea și o folosește pentru a-i face pe alții să se simtă inconfortabil. Însă schema nu merge și cu Dave. De ce? Pentru că e un jurnalist, un scriitor, iar etichetele nu-l fac să se dea în lături de la o poveste bună. Iar povestea lui Miles Davis e răsunătoare.
Poster:
Trailer:
