Ascultă acest articolANIMALE DE NOAPTE este noul film al lui Tom Ford (A Single Man), un thriller romantic tulburător, de o tensiune șocantă și fascinantă, care explorează granița fină dintre iubire și cruzime, răzbunare și ispășire. Protagoniști sunt Amy Adams și Jake Gyllenhaal, ambii nominalizați la premiile Oscar, în rolurile unui cuplu divorțat care descoperă secrete întunecate unul despre celălalt.
Regizor: Tom Ford
Scenariu: Tom Ford
Lansare: 18 noiembrie
Durata: 1h 56min
Studio: Universal Pictures
Distribuitor: Ro Image 2000
Clasificare: AP.13
Actori:
Amy Adams … Susan Morrow
Jake Gyllenhaal … Tony Hastings / Edward Sheffield
Michael Shannon … Bobby Andes
Aaron Taylor-Johnson … Ray Marcus
Isla Fisher … Laura Hastings
Armie Hammer … Hutton Morrow
Sinopsis:
ANIMALE DE NOAPTE este noul film al lui Tom Ford (A Single Man), un thriller romantic tulburător, de o tensiune șocantă și fascinantă, care explorează granița fină dintre iubire și cruzime, răzbunare și ispășire. Protagoniști sunt Amy Adams și Jake Gyllenhaal, ambii nominalizați la premiile Oscar, în rolurile unui cuplu divorțat care descoperă secrete întunecate unul despre celălalt.
Susan Morrow (Amy Adams), dealer de artă din Los Angeles, duce o viață incredibil de privilegiată, dar absolut neîmplinită, alături de soțul ei, Hutton Morrow (Armie Hammer). Într-un weekend, când Hutton pleacă într-una din prea desele sale călătorii de afaceri, Susan găsește în cutia sa poștală un colet. Este un roman, Nocturnal Animals, scris de fostul ei soț, Edward Sheffield (Jake Gyllenhaal), cu care ea nu mai luase legătura de patru ani. Biletul care însoțește pachetul o face pe Susan să citească romanul, și apoi să-l sune pe Edward, care urma să vină la Los Angeles. Susan citește romanul într-o noapte, singură acasă, și descoperă că îi era dedicat ei…
… Dar cele scrise în carte sunt violente și devastatoare. Pe măsură ce citește, Susan e profund mișcată de romanul lui Edward, și începe să-și aducă aminte de momente din povestea lor de dragoste. Încercând să-și sondeze sufletul dincolo de pojghița superficială a vieții și carierei pe care și le-a construit, Susan devine tot mai convinsă că ceea ce citește e o poveste despre răzbunare, o poveste care o forțează să regândească alegerile pe care le-a făcut în viață, și-i redeșteaptă o iubire pe care se temea că o pierduse pentru totdeauna. Pe măsură ce povestea se desfășoară spre final, Susan începe să-și dea seama că acolo miza e mântuirea, atât a ei, pentru greșelile făcute, cât și a eroului romanului.
Recenzie:
Cu zațul de thriller texan din cafeaua vremurilor de mult apuse în care suspansul și misterul obișnuiau să fie sinonime cu Hollywood-ul se servește și Nocturnal Animals, făcându-l un material gata de devorat. Înglobând atât manipularea, trauma și răzbunarea, luate toate într-un circuit închis de cauză-efect, filmul încearcă să unească emoțiile celor doi protagoniști, jucați de Gyllenhaall și Adams, regretele ei cu durerea lui/cea a alter ego-ului său literar, Tony; regresul în cele mai întunecate camere ale subconștientului lui Edward de unde izvorăște și mânia cu angoasa resimțită de Susan.
Pe catwalk-urile acestei pelicule care pare a fi mult mai mult decât o satiră adresată industriei filmului de consum larg se plimbă Susan Morrow, proprietară a unei galerii de artă din orașul îngerilor și prizonieră atât celui de-al doilea mariaj nefericit cu atrăgătorul Hutton (Armie Hammer, născut să joace carcase fără suflet), fost amant mai tânăr decât ea și art dealer cu o afacere al cărei fiasco ține să-l mascheze.
Vorba lui Robin, să ținem cald în lume atât cât s-o putea. Aceeași lume însă i se dă peste cap, când Susan primește un manuscris eponim de la fostul său soț, Edward, care i-l dedică. Rămasă singură cu corpul de litere, proprietara galeriei muribunde Morrow plănuiește să consume romanul pentru ca, în final, esența scrisului s-o mistuie pe aceasta.
Notând deja faptul că Tom Ford a adaptat scenariul după romanul din 1993 al lui Austin Wright, „Tony and Susan”, filmul se bucură nu numai de cartea din film, ci de o povestire în ramă, la dublu. Camera explorează mediul domestic din mașina lui Tony cu doppelganger-ul declarat din industrie a lui Adams, Isla Fisher ori singurătarea apăsătoare, reflexivă chiar, a lui Susan din unghiuri ba claustrofobice, scăldate în chiaroscuro, ba generoase, dar atente în continuare la detalii; cadrele lui Garvey, deși contrastive, se împletesc cu ușurință asemeni celor trei fire narative, iar camera sare de la unul la celălalt pe nesimțite. Există mai multe momente în care se tresare, însă felul în care culmină acțiunea a lăsat mulți spectatori cu un gust amar în gură; ba plictisitor, ba derizoriu pentru o intrigă atât de stufoasă.
Printre psihopații anului îl putem felicita și pe Aaron Taylor-Johnson, asimilând fără reproș jargonul mizerabil din Texas, în hainele respingătorului Ray Marcus, unul dintre agresorii familiei lui Tony Hastings. Gyllenhaal salvează firul narativ de la a fi absorbit de pasivitatea personajului lui Adams, care pare detașată de cameră. Bobby Andes, un polițist aproape de pensionare, vrea să facă o ultimă faptă bună înainte de lăsarea cortinei, croit parcă pentru mimica actoricească a lui Shannon.
De la bun început este anunțat subiectul: arta sau cum creăm de dragul vieții ori de dragul rămasului în viață, atât profesional, creativ și psihologic. Zidurile galeriei personajului de căpătâi înșiră, asemeni fațetelor subconștientului său, bucăți de artă lipsită de vreo valoare veritabilă, onestă – similar cu unele expoziții pe care le putem găsi pe holurile MNAC-ului.
Femeile supraponderale, semicostumate în itemi de fanfară – Statui ale Libertății a căror flacără strălucește mai viu ca niciodată – reprezintă factorul-șoc ce atrage privitorul și-l imersează în acțiune, un truc destul de ieftin pentru standardele ridicate de un nume precum cel al lui Ford. Pe cât de elegant ni se prezintă acesta însă, ba prin ținute (atenție, nici una a lui, nevrând să transforme filmul într-o reclamă TV), ba prin decoruri, cadrele sale se constituie în largi fresce sociale ce se plimbă între sacrul voalat și profan, aducând aminte de tablourile realiste ale lui Caravaggio și prin felul în care întunericul abisal contrastează cu jocurile de lumină.
Șleahta de millenials iubește personajele care au totul și totuși suferă – o problemă pe care, de altfel, o ridică și Susan într-un dialog cu una dintre prietenele sale cu care-și împărtășește excentritățile. O Lady of Shalott cu o poveste ale cărei ațe sunt deja țesute, în oglinzi văzând un al doilea soț necredincios (cum se-ntoarce roata) și pragul falimentului – blestemul artistului, să-și vadă lumea mereu drept o reflexie a realității.
Poster:
Trailer:
