Oscaruri #89: Bravadă, Viziune și Cămin (I)

E stas: când un film ca La La Land care pare disperat să adune cât mai multe premii în marsupiu se strecoară în lista nominalizaților la Oscaruri (cu 14, dacă vrem să fim exacți), cum mai faci un film care să atragă atenția Academiei? Manipulăm audiențele au ba? Chiar și cu un singur lungmetraj la bord (St. Vincent), Theodore Melfi știe rețeta manipulării maselor ori, cum a fost numit în ultima perioadă, a votului popular: sexism, rasism, progres, recunoaștere. Adaptat după o carte cu același nume scrisă de Margot Lee Shetterly și bazat pe întâmplări reale, Hidden Figures are în frunte trei femei puternice de culoare care au scris istorie în cadrul NASA.

Trei nominalizări: unul pentru cel mai bun film al anului, altul pentru cea mai bună interpretare într-un rol secundar (Octavia Spencer) și unul pentru cel mai bun scenariu adaptat. Pe Dorothy Vaughan o vedem urmând pașii evoluției arhetipale de personaj, având un vis (asemeni unei alte figuri importante de la vremea respectivă) – supervisor, supervisor, supervisor ca o mantră repetată și ajungând să-l vadă realizat. În toate cele trei se zbat revanșarde de la bun început, doar sunt etichetate atât pe ecran (polițistul alb care le suspectează de furt), cât și în fața acestuia.

Formula lucrează pe cont propriu și astfel Mary Jackson (în rolul acesteia o surprinzătoare Janelle Monae care depășește așteptările având în vedere materialul ce i s-a dat) oferă un al doilea moment de căpătâi, dar plictisitor închis cu muzică anacronică – având în vedere furtunoasa coloană sonoră a vremurilor – cel din sala de judecată, în care face apel nu la elemente înduioșătoare ce-ar indica spre originile sale, ci spre un sentiment comun, resimțit la nivelul de „we pee the same colour” – acela de a fi primul. Pelicula vibrează fără încetare de la zvâcul discursului PRO-anything ce emană prin toți porii producției, pornind ca un crowd-pleaser și sfârșind cu amara replică livrată de Spencer în fața personajului încarcerat de perle al lui Dunst când vine vorba de rasismul inexistent cu care sunt infestate și instituțiile de cel mai înalt nivel: I know, I know you probably believe that.

V vine de la Victorie. Și de la Villeuneuve.

Deși regizorul canadian a început să fie consumat de-abia cu Sicario ajuns în cinematografe, Arrival cară sub brațele de heptapod opt nominalizări la Oscar, la care nu ne rămâne decât să ne ridicăm pumnul în aer și să ne plângem de faptul că Amy Adams nu a fost luată-n seamă: cel mai bun film al anului, regie, cel mai bun scenariu adaptat, cinematografie, editare, cel mai bun mixaj de sunet, cel mai bun montaj de sunet și production design.

Misiunea declarată a lui Louise Banks, o profesoară de lingvistică pe care noi ăștia de la Limbi Străine și Litere n-o să avem vreodată norocul de a o avea, este simplă în teorie: să comunice și să afle ce vor corpurile extraterestre din uriașele navete ce plutesc deasupra pământului (show me what you got-ish). În practică însă, îți ia un mariaj eșuat și moartea copilului tău ca să epitomizezi un risc și șansa de a te îndrepta spre o altă lumină de la capătul tunelului doar ca s-o iei de la capăt.

Chiar și cu un traseu nejalonat pentru a ameți stilistic spectatorul și elemente aproape banalizate în spirit de epopee națională (chinezii și rușii de-o parte, americanii de alte, Europa – o Elveție în extindere), Arrival e major prin varietatea de întrebări pe care te face să ți le pui. Regizorul știe cum să filtreze cadrele astfel încât nici nu știm de unde izvorăsc exact puseurile de exasperare atât ale acțiunii, cât și ale personajelor. Vorbim de niște tulburări senzoriale care-și trag seva din atmosfera aparent plată, neliniară, de-un aticism cinematic de care ne izbim și-n Sicario (2015) sau Prisoners (2013). Chiar dacă studenții de limbi străine tânjeau după o vitalitate lingvistică mai pronunțată, nu putem decât să ne închinăm în fața acestui film-enigmă olimpian.

Cum ziceam, am înotat prin feminism, rasism, acum urmează orgoliul național – doar peste jumătate din membrii juriului poartă lenjerie în dungi albe și roșii, cu stele pe-un fundal albastru. Anul trecut am avut sărbătorit deprinderile jurnalistice din Spotlight, iar Sully-ul lui Clint Eastwood nu s-a mișcat până n-a prins o nominalizare – aceea fiind la montaj de sunet. Hacksaw Ridge are clar ecouri din pelicula-terapie națională pe care și-o bagă votanții Donald Trump în venă (vezi American Sniper sau chiar și următorul film al lui Eastwood despre un alt erou național, The Ballad of Richard Jewell cu DiCaprio în rolul principal).

Filmul corupt de simpatia spectatorului câștigă și el atenția jurului prin șase nominalizări: una la cel mai bun film al anului, cel mai bun actor în rolul principal, regie (da, iată, l-au lăsat pe Mel Gibson să pășească iar în lumina reflectoarelor), montaj, mixaj și montaj de sunet. Cinematograful în dictatura drapelului va gâdila întotdeauna fix unde trebuie, iar rafala asta de abnegație din partea personajului lui Garfield, Desmond Doss, a baby face-ului decorat de zâmbetul tâmp și accentul său sfios de Virginia înfig săgeata lui Cupidon de la o distanță avantajos de mică.

Noțiunile fosilizate pe care Gibson le scoate din bricabric activează eficace pe parcursul celor două ore și cel puțin măiestria colajului-exces de pe câmpul de luptă trebuie recunoscută, căci prezența unui mai-mare ca Hugo Weaving și-a lui Vince Vaughn nu fac vreo diferență. Motivele pe care i se construiește întreaga poveste sunt slab documentate și nu constituie un suport solid pe care băiatul nostru să ni-l poată arunca când zice că e vegetarian și că are de gând să plece-n război fără să fi atins vreodată o armă; cadrele trase sunt banale, iar dialogul dureros de mediocru. Acest amestec se încheie cu comemorarea adevăratului Desmond Doss, un slideshow de poze și fraze factual-biruitoare.