O femeie devine obsedată de cazul unei femei decedate după ce aceasta venise anterior la ea în căutare de ajutor.
Regizor: Jean-Pierre Dardenne, Luc Dardenne
Scenariu: Jean-Pierre Dardenne, Luc Dardenne
Lansare: octombrie 2016
Durata: 1h 53min
Studio: Canal +
Distribuitor: –
Clasificare: A.P.12
Actori:
Adèle Haenel … Jenny Davin
Olivier Bonnaud … Julien
Jérémie Renier … Tatăl lui Bryan
Louka Minnella … Bryan
Christelle Cornil … Mama lui Bryan
Sinopsis:
O femeie devine obsedată de cazul unei femei decedate după ce aceasta venise anterior la ea în căutare de ajutor.
Recenzie:
Întorși în regiunea valonă Seraing din afara Liege-ului, duo-ul compus din Jean-Pierre și Luc Dardenne își flexează iar mușchii maniheismului ideologic, cu un buget cât mai restrâns după cum le place, într-o bravă lume nouă industrializată, în avantajul neorealismului regândit după proprii tropi. În locuri aparent invizibile ochiului învăluit în cotidian, prin intermediul unor gesturi prăfuite cu statut ontologic din tehnicile cinematografice, cei doi belgieni caligrafiază eterna călătorie necesară unui individ – cea de a ajunge dintr-un punct în altul.
Adèle Haenel nu se simte în largul ei pe covorul roșu. Stă la o distanță marcată de politețe nordică față de echipa sa, iar machiajul, de multe ori nenecesar, este fix o (clișeul) mască. Că e oareșce introvertită deci, se poate observa cu ușurință și în frigiditatea statuară a personajului său, o doctoriță de familie/generaliste, Jenny Davin, de o feminitate schizoidă, desexualizată, mâncată de vină și instransigențe morale.
Aceeași Jenny are un program strict, din combustia actoricească sosind pe ecran și pragmatismul tipic al fraților care numără în palmares și două Palme d’Or. Din expozițiune o găsim pe Jenny cu stetoscopul pe spatele unui pacient, vestimentația albastră inspirând instant încredere. Mai târziu își ceartă internul pentru lipsa de profesionalism de care dăduse dovadă în fața unui copil curprins de o criză, nu din cauză nu i-a înțeles reacția ori că n-ar fi empatizat cu cel de jos, ci mândrindu-se cu stoicismul și stăpânirea de sine în fața unei astfel de situații. Totuși, pe parcurs ce acțiunea va avansa, vom observa că sub carapacea de războinică sigură pe sine se ascunde sentimentul de vină fixat indelabil și reziduuri de vulnerabilitate.
Din paradisul clasei muncitoare îi vin pacienții acestei buona femmina, indicând preocuparea Dardennilor cu pictatul unei fresce sociale – un element recurent dacă aducem aminte câștigătorul premiului Palme d’Or de anul acesta, I, Daniel Blake al lui Ken Loach – reușind cu greu însă să ofere un comentariu elocvent din partea autorială asupra poveștii. Cu Julien, internul, pare să aibă o relație care nu este strict limitată la planul profesional, iar atunci când îl mustrează, refuză să răspundă la ușa unei tinere imigrante de culoare, pentru ca mai apoi aceasta să fie găsită a doua zi în apropierea râului moartă, fără niciun fel de act de identitate în preajma sa.
De-aici urmează așa-zisa pătrundere în intimitatea protagonistei, o intimitate ce populează fiecare cadru al camerei, cea din urmă parcă atașată de corpul protagonistei. Fiind nevoită să se lupte cu demonul micii clase de mijloc, femeia dă peste Bryan, un băiat care minte triptic și o ține departe de momentul în care va răsufla în final cu ușurință, știind ce s-a întâmplat cu fata decedată. Șiret, refuză să vorbească, falsifică dureri de burtă și de cap – semne clare ale infamiei, în perversa sa devenire. Chiverniselile demne de un thriller-ghem în stil suedez, complice fiindu-i Jérémie Renier; și personajul acestuia se înscrie în cercul de indezirabili care nu-și pierd individualitatea nicio clipă și nici nu devin prin obiectiv infime ținte ale milei noastre.
Acestea fiind spuse, trucurile și meșteșugul pot să varieze și să fie nuanțate, însă tabloul schițat la rece cu nelipsitul dram de luciditate și suspans rămâne unul plin de compasiune, în absența încercărilor de a-l face excesiv de înduioșător – asta până când vezi că toți cei implicați au, mai devreme sau mai târziu, nevoie de asistența medicală a lui Jenny, și ajunge nas în nas și cu o tentativă de sinucidere, eșuând în a se rupe complet de clișee.
Alternarea cadrelor lungi cu ritmul sincopat dat de trecerea de la un act la celălalt susțin compoziția prezentă menită să servească tensiunii prezente în narativa lor stratificată, poate mult prea agresiv. Chiar Dardenii spuneau într-un interviu din 2009 că preferă să picure simboluri într-o scenă în care se axează pe filmatul gesturilor personajelor, ale mișcării corpului – cum cineva pasează o cană altcuiva, cum își toarnă cafea; cum că ar fi mai interesant decât să prezinți diverse ipostaze drept pretext pentru dialog. The Unknown Girl deviază de la această direcție, iar de ham nu se trage îndeajuns de bine. Totuși, admirabila mărturie a acestui montaj intelectual cât și alegerile lui Jenny se împletesc într-un timp încărcat cinematografic cu simboluri trăit, ca întotdeauna, de altfel, de creatori alături de publicul lor.
Poster:
Trailer: