Cu înflorituri și fără ambiții de creativitate la ordinea zilei care glojdesc din esența filmului, atitudinea în ansamblu e înapoiată cu mjiloace ce se vor agresiv-coercitive în detrimentul montajelor lirice fabuloase ce-și glorifică subiecții ca de fiecare dată.
Regizor: Terrence Malick
Scenariu: Terrence Malick
Lansare: 17 martie (US)
Durata: 2h 9min
Studio: FilmNation Entertainment
Distribuitor: –
Clasificare: I.M.
Actori:
Ryan Gosling … BV
Rooney Mara … Faye
Michael Fassbender … Cook
Natalie Portman … Rhonda
Cate Blanchett … Amanda
Holly Hunter … Miranda
Sinopsis:
Două triunghiuri amoroase se intersectează. Obsesia și trădarea sunt pornite împotriva unei scene muzicale din Austin, Texas.
Recenzie
Filmografia lui Malick e într-o continuă lobotomizare după ce-a șutit Palme d’Or-ul în 2011 cu Tree of Life. La fel de ambițios estetic, Song to Song e un tablou fără rușine pictat pe fondul fascinației generaționale a realizatorului cu personaje frumoase surprise într-un decadentism stilizat.
Participanții orbitează unul în jurul celuilalt, cad unul peste celălalt, împletindu-și membrele într-un dans al juxtapunerilor de inocență și ferocitate duse la extrem. Personajul lui Rooney Mara, Faye, o cântăreață (însă sigura cale pe care am aflat asta e pentru că am citit sinopsis-ul) disperată să simtă ceva (”Every kiss felt like half of what it should be”) plimbă câini, stă de gardă în casele oamenilor, se îndrăgostește toxic de un producător care glumește că are o boală ce-l împierdică să reziste odată lăsat singur (deși este adevărul) și de Gosling care demonstrează iar cum jonglează el cu actoria și cântatul, pentru că hei, fato, trebuie reiterată ideea și imaginea de Ken eye candy, boy toy, dar intelectual la datorie. Oricum nu fac nimic din ce ai crede că fac niște oameni cu profesiilor lor, iar datul ochilor peste cap devine un sport.
În agresivele scene cu petreceri de Los Angeles și fermecătoarele perindări și piruete ale lui Mara, nearticulată în mod explicit în revolta ei dar finalmente neconvingătoare în manierisme, se ivește semeț și dezgustător moral, producătorul lui Michael Fassbender, cu slăbiciuni ce aduc aminte de rolul său din Shame, iar sensibilitatea etică a personajului dispune de crevase la nivelul Gropii Marianelor. Regizorul, în găselnița sa legitimată de atitudinea autodestructivă, nu și-a terminat studiul de personaje bogate, frumoase, faimoase, iar scena din Austin, Texas e balta ce abundă cu pește.
Concentraţia ridicată de agresivitate sexuală e parte din specificul brand-ului lor de dionisianism masculin al bărbatului într-o poziție de putere, precum şi componenta destul de pronunţată de automortificare experimentală; alături de acestea stau şi multe componente mai puţin ortodoxe – sadismul, cuplarea a două sau mai multe femei, consumul de ciuperci și alte droguri.
De partea cealaltă a acestui triunghi care nu duce nicăieri, în care dragostea lui Malick transformă oamenii în simple creaturi ce desenează cu ruj în dreptul inimii și spun șmecherește că „X marks the spot”, că ar vrea să „live from song to song” sau ignoră complexitatea lumii din jur și devin iar copii, stă Ryan Gosling în ghetele terfelite ale cântărețului de country BV, decodat mai târziu de Cate Blanchett: „maybe what stirs you is having wild people around you”, cu un rol minor, dar de efect.
Rhonda a lui Natalie Portman e pescuită de Fassy dintr-un local unde servește la mese și-și înfrână visul de a deveni învățătoare. La cei 36 de ani ai săi, Portman încă încape în pantaloni scurți ficși și push-up-ul încă o avantajează, făcându-și intrarea în industria muzicală cu o curiozitate un pic ludică, dar foarte scrupuloasă, nepoluată de vreo ambiție de a demonstra vreo idee preconcepută în privința destinului ei ce-o aduce totuși pe mama ei, Holly Hunter, în genunchi.
Spre deosebire de Faye, e dureros de evident că Rhonda și accentul ei texan crud nu se simt confortabil cu Anthony Kiedis sau Flea luându-se la trântă cu iubitul ei, iar cu experiențele de viață ale lui Iggy Pop nu poate empatiza. Faye însă o ascultă cu râvnă pe Patti Smith când povestește de mariajul său terminat timpuriu cu Fred Smith din MC5, e invidioasă pe interacțiunile lui Gosling cu fosta sa iubire jucată pe Lykke Li și întrezărește în valurile publicului podoaba înflăcărată a lui Florence Welch. Desigur, acest 20% constituit în mod ironic de muzică depinde și de o coloană sonoră de salutat: Plasmatics, Elmore James, The Oh Sees, Natalie Dessay și neașteptatul Del Shannon cu Runaway.
În pofida flerului său regizoral, Malick crește degeaba în putere prezența imaginilor deconectate, a ritmului sacadat, a impresiei de colaj de amintiri și șușoteli pe voice-over, pornind de la o miză ce nu mai apare și transportând acțiunea filmului (dacă există una) în pom. Poate că e menit să fie așa, însă Fassbender sărind ca o maimuță pe plajă nu e nici simpatic, nici amuzant, ba chiar înfricoșător. Nevenind chitit să facă vreo elegie, și-a ales încă o dată protagoniștii pe principiul că singura funcție executată de aceștia e cea de a-și încânta vizual obiectivul. Dialogul e gol și împrăștiat și reflectă slaba execuție a peliculei: „running around, trying to be somebody. Snatching at life.” Cinematografia lui Lubezki e al doilea lucru care salvează filmul de la înecul în mopsicism cu subtilitate în avansul nu foarte intens cauzal a secvențelor de tip verite.
Terrence Malick și-a inhibat ingeniozitatea, iar dacă nu am fost sigură de acest fapt după ce am văzut Knight of Cups, exercițiul acesta de film experimental mi-o confirmă. Cu înflorituri și fără ambiții de creativitate la ordinea zilei care glojdesc din esența filmului, atitudinea în ansamblu e înapoiată cu mjiloace ce se vor agresiv-coercitive în detrimentul montajelor lirice fabuloase ce-și glorifică subiecții ca de fiecare dată.
Poster:
Trailer:
