IT – Recenzie

Ascultă acest articol

Șapte tineri marginalizați din orășelul Derry (Maine) au văzut cum propriile temeri se materializează în forma unui prădător antic care își schimbă forma şi pe care l-au numit „IT”.

Regizor: Andy Muschietti

Scenariu: Chase Palmer, Cary Fukunaga

Gen: Dramă, Groază

Lansare: 8 septembrie

Durata: 2h 15min

Studio: New Line Cinema

Distribuitor: Vertical Entertainment

Clasificare: A.P.13

Actori:

Jaeden Lieberher … Bill Denbrough
Jeremy Ray Taylor … Ben Hanscom
Sophia Lillis … Beverly Marsh
Finn Wolfhard … Richie Tozier
Chosen Jacobs … Mike Hanlon
Jack Dylan Grazer … Eddie Kaspbrak
Wyatt Oleff … Stanley Uris
Bill Skarsgård … Pennywise

Sinopsis:

Filmul urmărește povestea a șapte tineri marginalizați din orășelul Derry (Maine), care își spun „Clubul Rataţilor.” Dintr-un motiv sau altul, fiecare dintre aceștia a fost exclus din colectivitate, însă toţi sunt ţinta bătăușilor din şcoală… și au văzut cum propriile temeri se materializează în forma unui prădător antic care își schimbă forma şi pe care l-au numit „IT”.

Recenzie:

Stephen King este unul dintre scriitori mei preferați din toate timpurile, iar IT este în top trei cărți pe care le-aș reciti oricând. Pe lângă asta, este singurul autor în viață cu cele mai multe ecranizări după cărțile lui (86 de adaptări. Shakespeare are 997, dar, ei bine, el e mort demult deci nu se pune). Dintre filmele adaptate după cărțile lui amintesc doar The Shining, Pet Cemetery, Carrie (1976), Shawshank Redemption, Stand by Me, IT (1990 și 2017), 1408, The Green Mile și The Dark Tower. Dacă ți-au plăcut aceste filme înseamnă că IT – și este prima oară când fac asta într-o recenzie – este filmul la care trebuie să mergi.

Este de departe unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut anul acesta, iar ecranizarea chiar dacă nu respectă cartea pe cât mi-aș dori, este, sincer, foarte bine construită. Trecând peste elementele horror clasice, care de altfel l-au făcut să fie și unul dintre cele mai bune filme horror din ultimii ani, o să ai niște actori tineri incredibil de talentați care te introduc în povestea orașului Derry și a clovnului Pennywise care te va face să-i îndrăgești atât de mult încât o să fii invidios că nu ai fost și tu în propriul tău „Club al Rataților” (Losers Club).

Recenzia în special pentru cei care au citit cartea dar îți recomand să o citești și tu, cel care nu ai citit cartea. Vei afla lucruri interesante

Când ai terminat primul volum din IT cu siguranță ai jubilat când ți-ai dat seama că mai ai încă o parte. Așa este și cu IT pentru că urmează și partea a doua. Filmul respectă cartea, însă îi lipsesc anumite elemente care au făcut cartea atât de satisfăcătoare. Din păcate, filmul trece prea repede prin acțiune și la un moment dat o să spui „da, dar până să ajungă în punctul ăsta trebuiau să mai facă alte 10 lucruri”. Însă vei trece destul de repede cu vederea acest aspect pentru că efectiv te vei îndrăgosti de felul în care joacă actorii. Puștanii ăștia interpretează atât de bine rolurile lor încât ai impresia că ești înapoi în pat/metrou/plajă, când citeai IT. Fiecare afișează un talent real actoricesc care, sincer, au reușit să facă de rușine o grămadă de alți actori din filme cu bugete imense de marketing dar care nu au reușit să exprime nimic.

Pe toată durata filmului vei simți aproape aceeași tensiune și sentiment de pericol pe care ți-a insuflat-o cartea (și asta în special pentru felul cum joacă acești copii – da, mă repet, dar m-au impresionat până peste măsură). Gândul acela că nu vei știi ce urmează pe următoarea pagină se păstrează și în film, iar pentru asta nu pot decât să-i mulțumesc din suflet lui Andy Muschetti, regizorul filmului. Secvențele alese pentru a fi ilustrate în film, fiecare, primește câte o bucățică importantă, care te va face să spui „mă bucur că am văzut asta și în film”.

Cu toate că filmului îi lipsesc detaliile care au făcut cartea să aibă lipici pe mână, asta nu înseamnă că nu este presărat de acele mici artificii care să mențină tensiunea chiar și în momentele în care știai/credeai că nu se va întâmpla nimic. Pentru că vreau ca tu să te bucuri de film la fel cum m-am bucurat și eu, dar în același timp să-mi susțin afirmația de mai sus, îți spun doar un singur lucru: să fii atent la televizor.

Relația dintre arhetipuri și anarhetip (cei șapte vs Pennywise) este una extrem de bine conturată în film. Așa cum știți, Pennywise se hrănește din frica copiilor (pentru cei care nu știu o să explic mai pe larg mai jos), iar asta mi-a plăcut poate cel mai mult la film. Fiecare personaj primește propria doză de Pennywise, adaptată celei mai puternice frici, iar felul în care este ilustrat în film, ei bine, nu putem decât să mulțumim tehnologiei și atenției la detalii. În același timp, se păstrează și acea parte a cărții care a reușit să te marcheze la fel de mult cum a făcut-o Pennywise – monstruozitatea oamenilor; iar pentru asta nu pot să le mulțumesc decât copiilor că au reușit să o facă atât de bine. De la felul în care Henry (Nicholas Hamilton), Belch (Jake Sim), Victor (Logan Thompson) și Patrick (Owen Teague) îl terorizează pe Ben (Jeremy Ray Taylor), la momentele în care o vezi pe Beverly (Sophia Lillis) că intră în casă cu ochii în pământ de teama tatălui ei abuziv. Fiecare dintre ei ilustrează răutatea pe care Stephen King ne-a portretizat-o ca fiind orașul Derry. Din păcate, Bill (Jaeden Lieberher) nu a reușit să mă facă să empatizez atât de mult cu faptul că și-a pierdut frățiorul mai mic și s-a simțit cam forțat, dar a compensat pe deplin cu spiritul de forță și lider pe care îl are și în carte și pentru asta pot să-l iert. Unul din starurile filmului, Finn Wolfhard (Richie) care a impresionat pe deplin și în Stranger Things, a reușit să intre pe deplin în pielea caracterului, iar replicile lui sunt mereu bine venite, deoarece dacă simțeai că ceva nu mai merge așa cum a fost și în carte, el este acolo să te ajute să rămâi captat. Jack Dylan Grazer (Eddie) îl joacă foarte bine pe acel copil ipohondru și care este băiatul mamei. Atât de bine că m-a făcut să spun „bruh, te protestește” de fiecare dată când îl vedeam că o ia pe arătură, dar asta nu mi-a demonstrat decât încă o dată cât de bine a reușit să înțeleagă personajul. Mike (Chosen Jacobs) și Stanley (Wyatt Oleff) sunt personajele care primesc cea mai puțină atenție în film. Ce-i drept, și cartea a fost mai aspră cu ei, dar cred că a fost și alegerea regizorului să-i asuprească și mai mult. Cu toate că personajele lor sunt foarte standard, actorii au încercat pe tot posibilul să te facă să simți că erau cei șapte puștani care-și petreceau timpul la carieră. O notă extrem de personală – dintre toți puștanii, Sophia Lills mi s-a părut că a reușit să arate cel mai bine propriul film horror trăit în casa ei.

Rolul lui Pennywise a fost jucat de Bill Skarsgard, iar tehnica este una asemănătoare cu cea folosită în War for the Planet of the Apes. O grămadă de efecte speciale îi acopereau expresia, ochii și gura, însă vocea și comportamentul psihopat au rămas. În sine, nu pot spune că m-a dat pe spate incredibil de tare, însă a fost destul cât să-l recunosc și cred că asta este mai mult decât suficient, cum un alt Heath Ledger nu cred că o să vedem mult prea curând.

Recenzia pentru cei care nu au citit cărțile

Dacă îți plac filmele horror primul lucru pe care îl vei face când vei ieși de la film va fi să te duci cumperi cartea. Dacă nu ai auzit de Stephen King până în prezent, și-ți place să citești, atunci nu îmi pare deloc rău pentru faptul că vei cheltui destul de mult să-i citești cărțile. Dacă nu îți plac filmele horror, dar îți place să citești, încearcă să citești „Christine”. Este, în opinia mea, cea mai lejeră carte a lui și poate descoperi că-ți place și genul ăsta sau măcar autorul pentru felul cum scrie.

Pentru a înțelege filmul, în primul rând trebuie să știi că acțiunea se petrece în orașul Derry, undeva în anii 1985-1987, și totul începe când fratele mai mic al lui Bill dispare subit din cauza unui spirit malefic care ia forma unui clovn cu numele de Pennywise. După acest incident, viețile a șapte copii se schimbă radical după ce își dau seama că sunt urmăriți de Pennywise pentru a fi uciși. Pennywise nu este monstrul tipic cu care suntem obișnuiți. El se hrănește cu frica oamenilor, de aceea fiecare copil este vizitat de clovn prin faptul că aduce la viață lucrul/momentul de care ei se tem cel mai tare, de unde și motivul pentru care atacă în special copii – sunt cel mai ușor de speriat.

În același timp, fiecare dintre cei șapte nu se luptă doar cu Pennywise, ci și cu oamenii din Derry. Fie că sunt părinții lor, fie că sunt patru bullies care își defulează propriile angoase pe cei mai slabi, „Losers Club” reprezintă pentru ei acel „safe haven”, unde sunt uniți și descoperă că împreună sunt mai puternici. Frumusețea scriituri lui Stephen King se vede în faptul că reușește să combine atât de bine realitățile în care trăiesc acești copii încât nu îți mai dai seama de cine ar trebui să le fie mai frică – de lumea reală sau de cea pe care o crează Pennywise pentru fiecare în parte cu scopul de a se hrăni cu ea.

Filmul urmărește îndeaproape momentele cele mai importante din carte însă nu pot să spun că pe alocuri nu o să simți că lucrurile nu se leagă și că nu o să ți se pară că sare prea rapid de la un moment la altul. Și, cel mai important, nu o să poți înțelege cum de ei devin atât de curajoși încât să îl înfrunte pe Pennywise. Însă felul în care joacă actorii te va ajuta să treci peste hibele din plot și să te bucuri cu adevărat de film, iar aici nu pot decât să-l felicit pe regizor că a ales acești actori. Fiecare dintre ei, prin talentul lui, te va introduce în propria povestea și vei vedea cât de bine este creionat, per ansamblu, storyline-ul din film.

unul dintre cele mai bune filme horror din ultimii ani

Scenele sunt construite foarte bine, atât de bine încât ai putea să spui că sunt scurt-metraje care sunt legate de un mare fir roșu care duce către un final extrem de bine gândit. Dacă ești fan Kubrick, te vor încânta micile detalii care adaugă o anumită savoare filmului și care-i fac cinste lui Stephen King mai mult decât îți poți imagina. Tehnologia ajută foarte mult la creionarea scenelor horror, iar atunci când prim-planul nu este luat de culorile extrem de puternice, intră în acțiune talentul, dialogul și repetatul obsesiv „Come and float” de către Pennywise. Din nou, pentru a înțelege referința, trebuie să știi că clovnul are aceleași tehnici de manipulare ca în anul 1900, și anume – balonul roșu. Desigur, se leagă foarte bine și de prima scenă din film, cu fratele lui Bill, dar pe parcursul filmului, el repetă asta obsesiv deoarece „float” poate face trimitere la mai multe lucruri – felul în care un cadavru plutește în apă, la balon, la barcă, și faptul că el trăiește în canalizare. Stephen King este un autor care ține foarte mult la cuvinte, iar fiecare repetiție este specifică fiecărei scene, iar cuvântul are alt sens de fiecare dată.

Filmul „IT” din acest an nu este cea mai bună ecranizare a lui Stephen King, dar este un punct extrem de bun de plecare pentru partea a doua. După ce l-am văzut am ieșit din sala de cinema extrem de entuziast și nerăbdător să văd când apare partea a doua. Din păcate, tot ce am aflat, este că va urma, însă nu am reușit să aflu mai detalii. Însă, dacă vrei să vezi de departe unul dintre cele mai bune filme realizate în acest an, din aproape toate punctele de vedere, te invit să mergi la „IT” și să te (re)îndrăgostești de Stephen King.

IT rulează din 8 septembrie pe marile ecrane din România și este distribuit de Vertical Entertainment.

Poster:

Trailer: