“A se înțelege: nici una dintre fete nu este supereroină, cel puțin nu încă, ci mai degrabă antieroine cu un simț dezvoltat al dreptății.”
Regizor: Cathy Yan
Scenariu: Christina Hodson
Lansare: 7.02.2020
Durata: 1h 49min
Studio: Warner Bros.
Distribuitor: Vertical Entertainment
Clasificare: N.15
Actori:
Margot Robbie … Harley Quinn
Mary Elizabeth Winstead … Helena Bertinelli / Huntress
Ewan McGregor … Roman Sionis
Jurnee Smollett-Bell … Dinah Lance / Black Canary
Sinopsis:
Ați auzit vreodată despre polițista, privighetoarea, psihopata și prințesa mafiei? PĂSĂRI DE PRADĂ (ȘI FANTASTICA HARLEY QUINN) este o poveste întortocheată spusă de Harley însăși, așa cum numai Harley o poate spune. Când unul dintre cei mai siniștrii răufăcători din Gotham, Roman Sionis și sadicul lui locotenent, Zsasz, au pus recompensă pe o fetiță numită Cass, toți infractorii întorc orașul cu susul în jos pentru a o găsi.
Drumurile lui Harley, Huntress, Canary și Renee Montoya se ciocnesc și acest quartet improbabil nu are altă cale decât să facă echipă pentru a-l învinge pe Roman.
Recenzie:
Birds of Prey: And the Fantabulous Emancipation of One Harley Quinn / “Păsări de pradă (și Fantastica Harley Quinn)” este primul film DC Universe care intră în cinematografe de la aproape un an după Shazam!, și dacă nu mă înșel, este primul care intră cu rating R din colecție. Joker nu se pune, oarecum. O dată pentru că nu face parte din continuitatea DCEU începută de Man of Steel, a doua pentru că cel puțin eu nu-l încadrez la filmele obișnuite ale categoriei superhero/comic book movies, fiind mai degrabă o dramă de tip studiu de personaj inspirată de benzi desenate. Acum depinde cum interpretăm fiecare, și până la urmă nu se mai știe clar nici ce continuitate mai are de fapt DCEU acum cu noul Batman în pregătire. Unde eram? “Păsări de Pradă”, așa.
Filmul a ieșit un pic diferit față de ce mă așteptam din trailer. De exemplu mă așteptam ca fetele să se unească undeva în prima oră a filmului, însă în mai mult de jumătate de film cele cinci personaje se întâlnesc mai mult din întâmplare și fiecare are interesul ei. Și asta mi-a plăcut. Mă temeam un pic, de asemenea, că scenariul ar împrumuta prea mult de la Deadpool ca structură narativă și stil umoristic – așa cum și în benzile desenate, chiar dacă într-o formă mai limitată, și Harley sparge cel de-al patrulea zid cu cititorii. Din fericire nu este cazul și filmul are propriul stil cumva învățând din laturile mai bune ale filmelor predecesoare. Harley are rol de narator și relatează evenimentele filmului fără să interacțioenze prea mult cu spectatorii, doar uneori privind către cameră ca reacție la anumite personaje. Povestea este spusă într-o ordine aproape cronologică, în sensul în care personajele sunt introduse abia după ce ai avut loc anumite fapte, ca niște paranteze.
Cea mai firească comparație se face inevitabil cu Suicide Squad, unde a debutat Margot Robbie ca Harley Quinn, ea fiind singura care se întoarce din acel film (exceptând un mic easter egg dacă ești atent). Am apreciat că nu se face multă dramă pe relația ei cu Joker, nici de ce, nici cum. Harley ne spune doar că s-au despărțit și trece direct la evenimentele care au loc după: brusc, toată lumea își dă seama că acum se pot atinge de ea dacă nu se mai află sub protecția lui Joker. Cum am precizat deja, originile personajelor sunt explicate în puncte cheie ale poveștii, uneori mult mai târziu decât se întâmplă de obicei, în loc să ne plictisească de la început. O greșeală pe care o făcuse Suicide Squad a fost să ni-i reintroducă pe Harley, Deadshot și El Diablo de câte două-trei ori în prima jumătate de oră până să-i cunoaștem superficial pe ceilalți.
Margot Robbie o interpretează semnificativ mai bine pe Harley acum că DC a învățat din greșeli și a schimbat câteva macaze. A fost piesa de rezistență și în Suicide Squad dar în Birds of Prey, ca protagonist-narator, simți că abia acum o cunoști cu adevărat, fiind alături de ea într-o perioadă a marii schimbări. Dar nici nebunia ei nici rămășițele de doctor psihiatru nu m-au fascinat atât de tare ca abilitățile ei de luptă. Toate scenele de violență în care este implicată Harley sunt antrenante și te țin la marginea scaunului. O să revin mai încolo și la coregrafia luptelor.
Mi-a plăcut mult și de Rosie Perez, chiar dacă de obicei în animații sau benzi polițista Renee Montoya pare mai tânără. Cel mai bine o descrie Harley însăși ca detectiv din filmele cu polițiști din anii ’80. Este o badass cu experiență și un instinct ascuțit al dreptății indiferent de cât de palpabile sunt dovezile. Se vede că Perez are ceva mai multă experiență decât restul distribuției și rolul i s-a potrivit ca o mănușă.
Mary Elizabeth Winstead din păcate nu apare prea mult în film. Cumva este naturală prezența minimă a lui Huntress, dar având în vedere cât de cool este personajul ne-am fi dorit s-o vedem mai mult în acțiune. Ce consider un plus mare este acela că unui asemena personaj, de la care te aștepți să fie clișeic de sumbru, i se oferă o latură socială mai puțin dezvoltată, autentică de fapt, când te gândești prin ce a trecut personajul și cum toată viața s-a antrenat, e firesc să aibă momente de awkwardness în alte contexte. Chiar aș vrea să revăd personajul și cu altă ocazie, mai ales că actrița și-a mai demonstrat înainte talentul pentru personaje de bandă desenată.
Black Canary este o badass până la capăt. Față de numeroasele ei versiuni din serialul Arrow, de data aceasta cea jucată de Jurnee Smollett-Bell e mai aproape de originala benzilor desenate ca backstory, o cântăreață în localul lui Black Mask (Roman Sionis) devenită ulterior șofer personal. Aparent o dură închisă în sine, Dinah Lance ne demonstrează că îi pasă de justiție atunci când lucrurile depășesc un anumit prag. În mare, pare să aibă aceeași expresie rece însă există vreo două momente de sensibilitate care oferă totuși ceva diversitate emoțională personajului.
Nu prea îmi vine să mă declar mulțumit de abordarea Cassandrei Cain. În BoP este ilustrată ca un copil al nimănui, adoptat dar neiubit, care a învățat să fure cu măiestrie din buzunarele străinilor din nevoia de a supraviețui. În comics, Cain este fiica lui David Cain și Lady Shiva, un cuplu de asasini. De regulă este mută fiindcă este antrenată doar să lupte, nu să comunice încă din fragedă copilărie. Are mai multe pseudonime dar ajunge să fie Batgirl la un moment dat. Cassandra interpretată de Ella Jay Basco este practic aproape complet alt personaj. Îmi imaginez că din moment ce se plănuiește un film Batgirl care urmează să fie scris tot de Christina Hudson, se dorește reutilizarea acestui personaj după ce a fost introdusă aici în mijlocul intrigii. Am simțit cumva că putea fi folosit și alt personaj în locul ei, căci de fapt a contat obiectul aflat în posesia ei râvnit cu disperare de Black Mask. Dar să zicem că a fost interesant că au ales-o pe ea, un nume mai obscur din mitologia Batman. Despre interpretarea tinerei actrițe am cel mai puțin de spus, în sensul că nu iese în evidență prea mult și momentan îmi dau cam greu seama dacă e pe deplin vina scenariului sau ar fi fost ceva ce actrița ar fi putut aduce cu adevărat în plus pentru a face personajul mai memorabil.
A se înțelege: nici una dintre fete nu este supereroină, cel puțin nu încă, ci mai degrabă antieroine cu un simț dezvoltat al dreptății. Chimia dintre ele s-a petrecut destul de natural, dacă ceva s-a simțit forțat s-a simțit cumva în introducerea lui Huntress în grup însă caracterul introvertit al personajului a făcut-o cumva să fucționeze umoristic.
Ewan McGregor ar merita în continuare roluri de villain. Energia pe care a pompat-o în Roman Sionis a contribuit mult la partea de comedie a filmului. În mod intenționat este un personaj negativ care nu se dezvoltă sau învață ceva în urma acțiunilor sale, ci ni se atrage atenția puțin asupra tipologiilor de villain în care se încadrează și Black Mask. Naricisismul absurd și problemele sale de mânie sunt un deliciu. Victor Zsasz este mâna sa dreaptă, amuzant de ciudat, și mă mulțumește faptul că față de versiunea din serialul Gotham chiar are cicatrici vizibile pentru fiecare tăietură pe care și-o face singur după fiecare asasinat. Aș fi vrut ca Messina să-și permită să fie mai ciudat în rol, fiindcă ar fi avut potențial.
Acum că veni vorba de ciudat, îmi imaginez cumva că era loc de mai mult ridicol, însă producătorii au dorit să fie mai precauți după un Suicide Squad atât de criticat. Vor păstra nebunia pentru noul The Suicide Squad, care sub regia lui James Gunn s-ar putea să fie într-adevăr cel mai colorat și ridicol film DC. Birds of Prey arată bine fix așa cum este, sincer.
Mai mult decât orice, peste scenariu și interpretare, punctul forte mi s-a părut că Birds of Prey îl are în coregrafia luptelor. Ca imagine nu aș zice că trebuie văzut neapărat în IMAX, însă luptele sunt experimentate mult mai tare în sala IMAX ca spectacol vizual și auditiv deopotrivă. Acțiunea frânează rareori, iar uneori fix după o scenă de luptă urmează o rundă nouă în altă încăpere. M-au ținut în priză mai ales confruntările lui Harley cu diverșii goons. Figurile de luptă devin repetitive însă creativitatea regizorală se simte mai mult în decorurile alese de care personajele se folosesc din plin în bătaie. Rating-ul R îi permite, de asemenea, regizoarei să ne încânte cu niște scene care ne satisfac setea de oase rupte și sânge – fără să atingă praguri prea ridicole. Cred că doar la John Wick am fost mai satisfăcut în istoria recentă de lupte în care sunt implicate mai multe obiecte neașteptat de letale.
Acțiunea este atât de satisfăcătoare și cu ajutorul coloanei sonore potrivite. Pe majoritatea luptelor se pun piese de rock antrenante care te duc cu gândul la derby-urile pe role la care Harley participă la început. Nu cred că toată lumea va aprecia ideea, eu unul am fost mulțumit că nu s-a mai simțit un playlist pus pe shuffle ca în Suicide Squad.
Birds of Prey reușește să bifeze multe de pe lista pe care și-a propus-o, de la acțiune furibundă la easter egg-urile discrete care sunt gustate de cei care au citit povești cu Harley din epoca The New 52. Nu este la fel de spectaculos ca Aquaman (sunt în joc bugete diferite), nici la fel de inspirațional ca Wonder Woman sau Man of Steel, nici la fel de amuzant ca Shazam!. Măcar pesonajele și povestea sunt mult mai logic închegate decât în Batman v Superman: Dawn of Justice, Justice League sau S.S.. Este greu să clasezi BoP undeva tocmai că este atât de diferit, parcă pentru propria sa ligă. În BoP se văd lecțiile pe care DC le învață pe parcurs. Simt nevoia să-l mai văd o dată pentru a decide cât de mult îmi place, dar este printre preferatele mele DC și face multe lucruri cum trebuie chiar dacă în final nu este cel mai senzațional film DC. Obiectiv ai putea să-l consideri de un 7 și să urci subiectiv la 8 dacă îți gâdilă plăcerile pe care le cauți la cinema.
Poate îi ajută pe cei curioși să-l vadă că nu este necesar de fapt să fi văzut înainte nici un film DC. Cred că dacă ți-a plăcut măcar unul din ele sau, de ce nu, Deadpool, BoP are șanse cel puțin să te binedispună. Ah da, nu merită să aștepți scena after-credits decât dacă îți place să fi luat la mișto de Harley. Nu știu de unde s-a leak-uit o informație cum că după generic se sugerează o continuare cu unul dintre personaje. Muzica de pe generic oricum merită ascultată, așa că fă cum vrei.
Rămâne, așadar, să mergeți să-l vedeți și să decideți singuri dacă vă este pe plac sau nu și vă așteptăm să discutăm despre el. Birds of Prey: And the Fantabulous Emancipation of One Harley Quinn / “Păsări de pradă (și Fantastica Harley Quinn)” va rula la cinema din 7 februarie și este distribuit în România de Vertical Entertainment.
Poster:
Trailer:
