“Dezvoltarea lui Shuri este meticuloasă și justifică într-o oarecare măsură durata filmului și implicit a călătoriei sale.”
Regizor: Ryan Coogler
Scenariu: Ryan Coogler, Joe Robert Cole
Gen: Acțiune, Aventură, Fantastic
Lansare: 11.11.2022
Durata: 2h 41min
Studio: Marvel Studios
Clasificare: A.P.13
Distribuitor: Forum Film
Actori:
Letitia Wright … Shuri
Lupita Nyong’o … Nakia
Danai Gurira … Okoye
Winston Duke … M’Baku
Angela Bassett … Ramonda
Tenoch Huerta … Namor (Tenoch Huerta Mejía)
Martin Freeman … Everett Ross
Sinopsis:
Evenimente ce nu pot fi ignorate, evenimente ce amenință însăși existența Wakandei și moștenirea fratelui ei iubit, o aruncă pe Shuri în vâltoarea unor aventuri pe viață și pe moarte, obligând-o să ia decizii și să-și asume riscuri fără de care Wakanda ar fi pierdută.
Recenzie:
Noul film Black Panther mi-a plăcut mai mult decât titlurile care l-au precedat anul acesta în tot mai întinsul univers cinematografic Marvel. Cu toate că per totual acest sequel are unele neajunsuri evidente, povestea sa atinge un nivel al profunzimii care te faci să și simți niște emoții, nu doar te distrează. Acesta este și un rezultat al sobrietății obligatorii pe care trebuia s-o aibă scenariul în urma decesului actorului Chadwick Boseman și înlocuirea personajului Black Panther.
În acest sens putem începe prin a însemna în cronică faptul că regizorul Ryan Coogler și producătorii meticuloși din culise au luat decizii înțelepte în situația tragică. Imaginea lui Boseman este tratată cu respect și pare că am evoluat peste nevoia de a recrea digital actori decedați. Pelicula se deschide cu Shuri (Letitia Wright), sora lui T’Challa, încercând cu disperare în laboratorul ei să găsească o soluție contracronometru care să-i salveze fratele de pe patul de moarte. Eșecul ei o marchează în feluri mai profunde decât este întreaga Wakanda marcată de pierderea regelui suferind de o boală nedivulgată. Inclusiv liniștea din genericul de început indică tonul matur al filmului.
O singură scenă comică, sau două, întâlnim în călătoria lui Shuri de a deveni Pantera Neagră. Umorul este inofensiv și este acolo ca să nu uităm că nu totul este negru. În antiteză cu Thor: Love and Thunder, continuarea Black Panther își ia chiar mai în serios personajele decât primul film.
Dezvoltarea lui Shuri este meticuloasă și justifică într-o oarecare măsură durata filmului și implicit a călătoriei sale. Tranziția dinspre personaj secundar spre supererou este naturală și nuanțată cu suișuri și coborâșuri. Namor (Tenoch Huerta), de asemenea, este un antagonist căruia i se dedică o bună bucată din narațiune pentru a-i înțelege motivele, similar cu abordarea lui Killmonger. Și pentru a deschide încă un pic porțile, în mod neașteptat și subtil, către o categorie de personaje pe care o tot așteptăm să apară în saga Marvel. Nu poți avea un nou Black Panther cât ai pocni din degete, se respectă niște trepte.
Momentele de liniște sau de dialog sunt valoroase. Culmea, scenele de acțiune par să lungească durata filmului în mod artificial. Coregrafiile sunt lungi, conferind o doză de realism, însă devin repetitive. În ultimul act al acțiunii se petrece o luptă pe mare la care am privit ușor confuz din cauza unor elemente ce sfidează logica. Luptele de acolo ar fi avut un efect mai favorabil dacă nu te sătura scenariul de aceleași mișcări în primele părți. Coregrafiile și spectacolul sunt ceva mai variate în recentul Black Adam.
Deși apreciez că personaje ca Okoye (Danai Gurira) au parte de mai multă atenție de această dată, conflictele personajelor secundare ocupă în ansamblu mai mult spațiu decât ar trebui. Aproape nici un personaj din tabăra Wakandei nu este unidimensional ca cei din Talokan, țara subacvatică a lui Namor. Însă nici nu am simțit că au avut o contribuție semnificativă în desfășurarea firului narativ a Pantere Negre. Bănuiesc că în contextul unor planuri pe ani întregi, e bine să ai personaje deja cunoscute pentru orice eventualitate.
Ironheart îți face debutul în Wakanda Forever, în locul cel mai potrivit pentru ea, însă cumva își pierde din importanță pe parcurs, cu tot noul costum dezvăluit și cu sfaturile primite de la Shuri. Dacă în locul unor scene redundante cu generalii Wakandei am mai fi aflat câte ceva despre Riri, am discuta acum mai mult despre Ironheart.
A nu se înțelege că Wakanda Forever este un film trist. Este un film supereroic serios cum nu am mai văzut de ceva timp din partea Marvel și îl voi prețui mai mult decât comediile trecătoare specifice Marvel. Eroina trece prin momente întunecate și ne demonstrează că nu este deloc ușor să alegi calea cea bună. Nici să te transformi într-un supererou nu este floare la ureche, indiferent de câte resurse ai dispune.
Nu închei până nu vă îndemn și la ascultat. De luni bune nu am mai văzut un film care să mă determine a doua zi să caut piesele originale din coloana sonoră. Impactul emoțional al filmului este deopotrivă împuternicit de momentele sale de liniște totală dar și de muzica aleasă și compusă special. Las aici piesa pe care am ascultat-o obsesiv în weekend.
Black Panther: Wakanda Forever se află în cinematografele din toată țara și IMAX prin intermediul Forum Film începând cu 11 noiembrie.
