“Poți vedea acest film de câte ori vrei, dacă știi să te uiți dincolo de carnea și pielea acestei pelicule, o să regăsești de fiecare dată un alt simbol a ceea ce societatea umană a fost, este și, din păcate, va fi mult timp de-acum în colo.”
Regizor: Damien Chazelle
Scenariu: Damien Chazelle
Lansare: 20.01.2023
Durata: 3h 09min
Studio: Paramount Studio
Clasificare: R
Distribuitor: RoImage
Actori:
Margot Robbie … Nelly LaRoy
Brad Pitt … Jack Conrad
Diego Calva … Manny Torres
Olivia Wilde … Ina Conrad
Eric Roberts … Robert Roy
Samara Weaving … Constance Moore
Tobey Maguire … James McKay
Sinopsis:
O poveste despre ambiție exagerată și excese scandaloase, care urmărește ascensiunea și decăderea mai multor personaje în timpul unei epoci de decadență și depravare fără margini la începutul Hollywood-ului.
Recenzie:
Atenție! Acest material nu este fictiv, iar personajele care apar în aceste rânduri nu sunt fictive și evenimentele sunt reale!
Un cuvânt de început și o destăinuire
Este o seară de 17 ianuarie 2023, suntem în drum spre locul unde aveam să participăm la Premiera de Gală a celei mai recente producții cinematografice, semnate de Damien Chazelle, „Babylon”.
Trebuie să fiu sincer de la început, nu de alta, dar simt nevoia să recunosc că, aflând care sunt actorii din acest film, am avut o strângere de inimă, și am să argumentez și de ce.
Actorii din rolurile principale, Margot Robbie și Brad Pitt, am strâmbat din nas, motivul fiind perspectiva tipologiilor celor doi actori.
Primul, cel al actriței de origine australiană, îmi pare a fi unul exuberant, plin de adrenalină și nonconformist.
A doua tipologie, a cunoscutului actor Brad Pitt (genial în „Meet Joe Black” și „Legends of The Fall”), îmi pare unul mai așezat, să zicem conservator.
Plecând de la această premiză, alinierea celor doi, sub bagheta lui Damien Chazelle, regizor, scenarist și producător de film franco-american, cunoscut pentru regia filmelor „Whiplash” (nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat), „La La Land” (câștigător de premiu Oscar), și „First Man”, mi-a dat senzația de un potențial dezastru.
Dar (pentru că există un mare „dar”), pentru a putea vorbi de această curajoasă perspectivă, numită „Babylon”, trebuie să facem o incursiune în timp, că doar cu asta se ocupă și filmul acesta, dar și în general, pentru a putea înțelege contextul, ideea, mesajul și, în cele din urmă, personajele conturate de actori, regizor și scenarist (amândouă în persoana lui Chezelle).
Nimeni nu a inventat cinematograful!
„Cinematografia este iluzia mișcării prin înregistrarea și proiecția rapidă ulterioară a mai multor imagini fotografice fixe pe un ecran”, am putea spune că ar fi definiția celei de-a șaptea Arte.
Toți suntem de acord că produsul inițial al eforturilor științifice din secolul al XIX-lea, cinematograful, a devenit un mijloc de divertisment și de comunicare în masă, iar în prezent este o industrie de mai multe miliarde de dolari.
Paradoxal, nu există în dreptul celei de-a șaptea arte un nume care să fie catalogat ca inventator.
Deci, în concluzie, nimeni nu a inventat cinematograful!
Inventatorii de filme au experimentat cu sunetul încă de la apariția filmului, la sfârșitul anilor 1800, dar tehnologia sunetului era în urmă în comparație cu cea a filmului.
Chiar dacă sunetul putea fi perfect sincronizat, difuzoarele erau inadecvate și prea silențioase pentru marile teatre publice.
Filmele au fost create pentru prima dată la sfârșitul anilor 1870 cu ajutorul fotografiei în mișcare. La începutul secolului, proiecția de filme în cinematografe a devenit un eveniment comun și o formă de distracție, chiar dacă majoritatea filmelor aveau o durată mai mică de 20 de minute.
Cu toate acestea, în 1891, compania Edison a demonstrat cu succes un prototip al Kinetoscopului, care permitea vizualizarea imaginilor în mișcare de către o singură persoană la un moment dat.
La început, filmele erau foarte scurte, uneori de doar câteva minute sau mai puțin. Erau difuzate în târguri, săli de muzică sau oriunde se putea monta un ecran și se putea întuneca o cameră.
Nu mai are importanță acum ce difuzau cei care dețineau această minune a tehnologiei începutului de secol XIX.
Primele așa-zise filme erau însoțite de prelegeri, muzică și multă participare a publicului. Deși nu aveau dialoguri sincronizate, nu erau „mute”, așa cum sunt descrise uneori.
Deoarece toate filmele erau filme mute pe atunci, termenul „film mut” era inexistent. Dimpotrivă, primele filme cu sunet au fost etichetate „talkies” sau „talking pictures” în anii 1920, când filmul mediu era încă lipsit de sunet.
Odată cu apariția invenției lui Edison, lucrurile au evoluat, așa se face că în 1906, primul film mut de lung metraj „The Story of the Kelly Gang” a debutat în Australia, iar până în 1914, au fost înființate mai multe industrii cinematografice naționale.
În acest moment, Europa, Rusia și Scandinavia erau industriile dominante. Dincolo de ocean, în America era mult mai puțin importantă.
Filmele au devenit mai lungi, iar povestirea, sau narațiunea, a devenit forma dominantă.
Pe măsură ce tot mai mulți oameni plăteau pentru a vedea filme, industria care s-a dezvoltat în jurul acestora era pregătită să investească mai mulți bani în producția, distribuția și difuzarea lor, astfel încât au fost înființate studiouri mari și au fost construite cinematografe dedicate.
Primul Război Mondial a afectat foarte mult industria cinematografică din Europa, iar industria americană a crescut în importanță relativă.
Primii 30 de ani ai cinematografiei au fost caracterizați de creșterea și consolidarea unei baze industriale, de stabilirea formei narative și de perfecționarea tehnologiei.
FIlmul, despre care azi noi vorbim despre filmul mut, avea să-și pună în panoplia vedetelor nume mari, ca starurile filmului mut din anii 1920, Douglas Fairbanks, John Gilbert, Buster Keston, Charlie Chaplin, Wallace Reid, Mary Pickford, Greta Garbo, Jackie Coogan, Clara Bow, Norma Shearer, Rudolph Valentino, Harold Lloyd, Lillian Gish, Roscoe “Fatty” Arbuckle, Colleen Moore, William S. Hart (primul star de film cowboy de la Hollywood), Oliver Hardy și Stan Laurel, Anna May Wong, Mickey Rooney și regele Hollywood-ului, Clark Gable.
Această listă poate continua la infinit, având în vedere anii de glorie și producțiile pe bandă rulantă din anii de glorie ai filmului mut.
„Cinematografia a murit, Trăiască Cinematografia!”
Dar, apariția sunetului avea să omoare acea cinematografie în alb și negru, iar odată cu ea, multe din star-urile amintite anterior aveau să dispară definitiv, unii retrăgându-se în liniște, alții luându-și viața, recunoscând perspectiva umilirii și a anonimatului, după ce ani de zile fuseseră considerați Regii și Reginele ecranului.
Această „crimă” avea să se producă în 1927, când Warner Bros. Pictures și Vitaphone Corporation lansau „The Jazz Singer”, primul lungmetraj care a inclus sunet.
Dar înainte de asta, Warner Bros. și Vitaphone Corporation folosiseră sistemul conceput de Vitaphone pentru filme de lungmetraj și pentru aproape 1.000 de scurtmetraje realizate de Warner Bros. și de studioul său afiliat First National între 1926 și 1931.
Cu alte cuvinte, după „The Jazz Singer”, epoca filmelor mute se încheiase, iar „talkies” a devenit o senzație în cinematografe.
Hollywood-ul a profitat rapid de noua tehnologie, însă cineaștii europeni au ezitat și au crezut că sunetul ar putea diminua valoarea estetică a filmelor.
La începutul anilor 1930, aproape toate filmele de lung metraj erau prezentate cu sunet sincronizat și, la mijlocul anilor 1930, unele erau și color.
Apariția sunetului a asigurat rolul dominant al industriei americane și a dat naștere așa-numitei „Epoca de aur a Hollywood-ului”.
„Babylon”, o curajoasă perspectivă
Și acum, așa cum spuneam la început, intrăm adânc în ceea ce prezintă Damien Chazelle în această curajoasă incursiune în lumea filmului „Babylon”.
Povestea filmului pe scurt: „O epopee originală care se petrece în Los Angeles-ul anilor 1920, condusă de Brad Pitt, Margot Robbie și Diego Calva, cu o distribuție de ansamblu care îi include pe Jovan Adepo, Li Jun Li și Jean Smart.
O poveste despre ambiție supradimensionată și excese scandaloase, care urmărește ascensiunea și decăderea mai multor personaje în timpul unei epoci de decadență și depravare neîngrădită la începutul Hollywood-ului.”
Scenaristul și regizorul Damien Chazelle s-a întors cu un film care combină eleganța din „Marele Gatsby” și cu desfrâul din „Lupul de pe Wall Street”, și asta la o scurtă trecere în revistă.
Dar, atenție!, filmul ăsta este mult mai mult de-atât, peste omagiul adus cinematografiei, ca și întreg. Este un mesaj dincolo de celuloid și peste lumina, sau defapt, în spatele luminii reflectoarelor din marile studiouri cinematografice.
„Babylon”, este plasat la începutul Epocii de Aur a Hollywood-ului, când industria cinematografică a trecut de la epoca mută la filmele sonore în anii 1920.
Cu o distribuție plină de vedete, care îi include pe Margot Robbie, Brad Pitt, Max Minghella, Jean Smart, Jovan Adepo și Diego Calva, această curjoasă peliculă te poartă într-o călătorie de tip roller-coaster de-a lungul istoriei tumultoase și sălbatice a uneia dintre cele mai formative perioade de la Hollywood.
Filmul este extrem de bine ancorat în istoria cinematografiei, punctând unele din cele mai importante, dar și dramatice momente ale sale.
Personajele conturate de Chazelle în acest film, nu numai că te poartă în spatele cortinei (culmea ironiei?!), dar va reuși să-ți pună în oglindă ceea ce toți care umblăm în lumea asta știm, dar despre care este strict interzis să vorbești, și nu ne referim aici doar la cea de-a șaptea artă, cinematografia, ci la tot ceea ce înglobează un singur cuvânt, și anume ARTĂ!
Ai crede că te poziționezi într-un roller-coaster imaginar, care te poartă cu viteza melcului, uneori, prin tot ceea ce a însemnat genialul, glamour-ul, faima, stardom-ul Hollywood-ului, dar, în același timp îți deschide un drum larg, abrubt, plin de hârtoape, gropi, obscur și groază, a ceea ce se poate numi Iadul din spatele cortinei!
Cadrul de început îți dă semnalul de la bun început că drumul sinuos al filmului te va duce în trecut, iar sigla Paramount, în alb și negru și în 4:3, este elcoventă.
Urmează un moment atât de scos din context, încât te întrebi ce naiba se întâmplă, dacă nu cumva sistemul automat din sala iMAX a luat-o razna.
(ATENȚIE! E SPOILER ACUM) Scena cu elefantul, care ne introduce și un personaj cheie în film, Manny Torres, jucat de Diego Calva (actor născut în Mexicul anului 1982), este magistrală, dar în același timp îți dă senzația de grotesc, prin finalitatea ei la un anume moment.
Heeiii!, dar de aici începe cu adevărat Babylon-ul. Locul în care filmul stă cam 20 de minute este o imensă vilă, deținută de un anume Don Wallach, ni se dezvăluie ca o adevărată orgie a Babilon-ului din antichitate.
Aici nu dăm spoilere, dar ceea ce trebuie spus este că filmul este clasificat „R pentru conținut sexual puternic și crud, nuditate grafică, violență sângeroasă, consum de droguri și limbaj pervaziv.”, de aici înțelegi, de fapt, cam cum stă treaba.
În tot acest haos, apare exuberanta Nellie LaRoy, o tânără anonimă, dar care se consideră a fi un star, Jack Conrad, regele cinematografiei și cel mai bine plătit actor al MGM (atenție la aceste inițiale), Elinor St. John (varianta feminină a jurnalistului de cancan din L.A. Confidential al lui Kevin Spacey), un trompetist de culoare și cu mult talent, Sidney Palmer, dar și enigmatica Lady Fay Zhu.
Deși aceste personaje, aparent nu au legătură, totul se concretizează într-un final de film, înțelegând atunci de ce regizorul le-a introdus încă din prolog.
Da, tot ceea ce v-am descris este încă în prolog! Se pare că am uitat ceva…ce anume?…a, da!
Am uitat să spun că filmul are o durată de 3 ore și 9 minute (sper că nu v-am speriat prea tare!)
Anii 1923 – 1952, un carusel de emoție, mesaj subliminal și un final de zile mari
Intriga din „Babylon” în sine nu se bazează pe o poveste reală singulară. Cu toate acestea, personajele filmului se bazează pe oameni reali care au influențat acea perioadă, iar povestea de față este văzută, dacă vreți, prin prisma unuia dintre personaje, dar și din prisma celorlați pioni ai acestui joc nebunesc, care se numește „Babylon”.
Planul lui Manny Torres
O bună parte din poveste este văzută din prisma lui Manny Torres (Diego Calva), care după o noapte ca angajat în imensa vilă de dezmăț a lui Don Wallach, ajunge fața-n-față cu Nelly, se îndrăgostește, folosește cocaină, iar apoi se vede cărând-ul pe regele Jack Conrad la casa acestuia, și de aici totul se schimbă.
Petrecerea sălbatică cu consecințe tragice din imensa vilă de dezmăț a lui Don Wallach este o referință clară la cazul „Virginia Rappe – Roscoe Arbuckle”, unul dintre scandalurile definitorii ale Hollywood-ului timpuriu.
Totul este bineînțeles, accentuat, mai ales în partea de senzaționalism, cu detalii grafice ale presupusului atac sexual și ale omuciderii din neglijență care a urmat în Hollywood Babylon. (ups! e un nou spoiler)
Devine unul din asistenții marelui Conrad într-o lume nebună, cea a filmului mut, unde totul este haos, iar haosul este totul.
În timp, tânărul Manny Torres, având ceva sclipiri de geniu, recunoaște în talentatul trompetist Sidney Palmer (Jovan Adepo), un veritabil giuvaer, așa că este propulsat de MGM în director de producție.
Cel care avea să-l propulseze în această funcție este Irving Thalberg, interpretat de Max Minghella, personajul său fiind singura persoană reală din „Babylon”.
Ca scurtă istorie, Irving Thalberg, cunoscut sub numele de „Băiatul minune”, a fost producător de film la începuturile Hollywood-ului și este recunoscut pentru că a produs filme precum „Grand Hotell”, „China Seas” și „A Night at the Opera”.
Totuși, Thalberg este creditat mai ales pentru faptul că a co-creat Metro-Goldwyn-Mayer (MGM) Pictures la vârsta de 26 de ani și a stabilit „Codul de producție”, care a contribuit la stabilirea standardului industriei pentru moralitatea în cinematografie. Acum ați înțeles de ce vă spuneam să fiți atenți la inițialele MGM.
În film, că tot am menționat de două ori numele de Don Wallach (jucat de Jeff Garlin), personajul este un multimiliardar, dar personajul său, de-a lungul filmului, plutește în fundal, observând momentele cheie din istoria cinematografiei, mai înalt, dar la fel de insesizabil, o iterație bine gândită de Chazelle a șefului MGM, Louis B. Mayer.
Actorul care îl interpretează pe Manny Torres, Diego Calva, este la debut, și îl face într-un stil mare. Cât despre personaj, acesta se bazează pe o serie de regizori și actori latino-americani care și-au croit un drum la începuturile Hollywood-ului, în speță este inspirat de două nume importante, Enrique Juan Vallejo și René Cardona.
Planul lui Nellie LaRoy
Vorbeam la început de tipologia de actor a deja binecunoscutei australience Margot Robbie.
În acest film, regizorul Chazelle o forțează pe Robbie să dea totul (gândiți-vă la ce a făcut în Birds of Pray, apoi dublați totul).
Margot Robbie, în rolul lui Nellie LaRoy, este genial de bine pusă în evidență, prin tot ceea ce se întâmplă cu ea în fața camerei de filmat.
Prologul, de care am vorbit deja, ne face cunoștință cu o tânără aspirantă la marele ecran, dar care se consideră un star, deși nimeni nu o cunoștea și nu văzuse un platou de filmare vreodată.
Tânăra aspirantă, pe lângă optimismul debordant, ascunde și un secret, adicția față de droguri, jocuri de noroc și multe altele, care apar pe parcursul filmului din plin.
Margot Robbie este explozivă pe ecran în rolul lui Nellie LaRoy, o starletă petrecăreață care visează să ajungă mare la Hollywood.
Personajul creat de Chazelle este inspirat de actrițe reale din epoca filmului mut, în special Clara Bow, Jeanne Eagels și Alma Rubens.
Cunoscută sub numele de „The It Girl”, Clara Bow a apărut în 46 de filme mute și a devenit rapid unul dintre cei mai populari actori ai vremii, precum și un sex-simbol.
În aceeași măsură, la fel ca Bow, Jeanne Eagles a fost o actriță în ascensiune pe parcursul anilor 1920 și a fost chiar nominalizată la Oscar pentru prestația sa din filmul „The Letter”, din 1929.
Alma Rubens a obținut primul ei rol de actriță în 1915 și a continuat să apară în peste 40 de filme pe ecran până în 1929.
O mărturie a vremurilor sălbatice ale anilor ’20 este că fiecare actor sau actriță a vremii s-a luptat cu faima și cu consumul de droguri.
Finalul personajului Nelly, deși unul dramatic și creat de propria-i personalitate și adicții, nu este altceva decât un mesaj despre decadența acelor ani, dar culmea, și despre decadența acestor ani pe care-i trăiesc actorii de la Hollywood, iar exemplele ar putea umple o altă listă cu actori celebri.
Planul lui Jack Conrad
Personajul lui Brad Pitt din acest film, portretizează alte nume celebre, catalogați ca fiind regii filmului mut, și vorbim aici de cel puțin trei exponenți importanți, fiecare cu un destin dramatic și un final pe măsura filmelor hollywoodiene, și anume John Gilbert și Douglas Fairbanks, dar și un un strop de Clark Gable.
În epoca filmelor mute din anii 1920, atât Gilbert, cât și Fairbanks erau bărbați de prim plan pe ecran, cunoscuți pentru interpretările lor expresive.
În afara rolurilor sale actoricești, Fairbanks este recunoscut și ca membru fondator al Academiei de Film.
Clark Gable, care a fost supranumit adesea „Regele Hollywood-ului”, a dominat Hollywood-ul, doar dacă ne aducem aminte de prestațiile sale din „Pe aripile vântului” și „S-a întâmplat într-o noapte”.
Jack Conrad, în structura sa, caracterizează tot ceea ce cinematografia mută a acelor ani a avut în cea mai pură esență a ei, opulența, banii, femeile, admirația, dar, într-un final anonimatul, mediocritatea de pe final de carieră și, inevitabil, sfârșitul dramatic, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-vă să-l descoperiți, dar care este tot un mesaj conturat extrem de bine și în cadre dintr-o bucată.
Planul lui Sidney Palmer
Sidney Palmer, un virtuos trompetist de culoare, care cântă la petrecerea dezmățată din începutul filmului, ca orice talent, simte că poate da mai mult, iar întâlnirea sa cu Manny Torres avea să-l propulseze rapid ca vedetă pe marele ecran.
Dar, reamintim totuși că suntem în anii de segregaționism în America, iar orice american de culoare, care ajungea să urce pe piedestalul faimei, devenea un simbol, așa cum s-a întâmplat tot în acei ani cu celebrul Louis Armstrong, devenit proeminent în anii 1920 ca interpret inventiv la trompetă și cornet, și cu o influență fundamentală în jazz.
Dar vine un moment în cariera trompetistului Sidney Palmer, care este deja reprezentat ca un simbol și un mesaj cu dedicație în viziunea lui Chazelle peste timp și spațiu, când simte ce înseamnă a fii umilit cu adevărat, datorită culorii pielii și a provenienței sale.
Mesajul, în acest caz, este unul care doare al nabii de tare, mai ales acum, când, deși abolită sclavia și scos în afara legii segregaționismul, este mult mai exacerbat și evident în America.
Finalul …. Sidney merge mai departe, lăsând în urmă banii, faima, notorietatea și stardom-ul. De ce? Te las să descoperi!
Cât despre corespondentul din viața reală la care face referire scenaristul și regizorul peliculei, Sidney Palmer, interpretat de Jovan Adepo, este inspirat de liderul de trupă de jazz și omul de afaceri Curtis Mosby, care, în anii 1920, și-a înființat trupa „Blue Blowers” și care a devenit suficient de populară pentru a apărea în filme precum „Music Hath Harms” și „Hallelujah” spre sfârșitul deceniului.
Pe lângă realizările sale muzicale, Mosby a deținut, de asemenea, mai multe cluburi de noapte în California de-a lungul anilor 1930, unele dintre acestea fiind frecventate de muzicieni, artiști și actori cunoscuți la acea vreme, inclusiv de Louis Armstrong
Planul enigmaticei Lady Fay Zhu
Aici vorbim de mister, enigmă, pe care sincer, nici eu nu am reușit să o deslușesc, până spre finalul filmului.
Este, dacă vreți, vocea providenței, cea care, deși implicată mai mult decât era necesar în acea lume, reușește totuși să păstreze un echilibru, mai ales într-unul din momentele halucinante generate de exuberanta Nelly LaRoy.
Cu o dualitate a identității sale sexuale (ca mulții alții în acele vremuri, ca și azi, că tot se bate toba pe LGBTQ), Lady Fay Zhu este elementul provocator, pe care nu știi de ce Chazelle l-a pus aici, sau unde vrea să-l ducă, dar descoperi pe final, și totul se conturează excepțional de bine, în interpretarea actriței Li Jun Li.
Actrița Li Jun Li m-a captivat cu interpretarea sa uimitoare a lui Lady Fay Zhu, un personaj fictiv inspirat de Anna May Wong, creditată ca fiind primul actor chinez-american care a jucat în filme la Hollywood.
În ciuda faptului că s-a confruntat cu adversități și rasism din partea executivilor de la acea vreme, ea va trăi pentru a deveni o icoană și a milita pentru ca americanii de origine asiatică să beneficieze de un tratament și o reprezentare mai bună pe ecran.
Printre lucrările sale notabile se numără „Shanghai Express”, „The Toll of the Sea” și spectacolul din anii 1950, „The Gallery of Madame Liu-Tsong”.
Planul experimentatei Elinor St. John
Știți bătrânica aia care le știe pe toate, le face pe toate, vorbește despre toate, și, în același timp, îți dă una peste față cu zâmbetul pe buze?
Dacă nu, îl veți regăsi în personajul Elinor St. John, așa cum spuneam la început, varianta feminină, extrem de bine creionată de Chazelle, a jurnalistului de cancan din L.A Confidential al lui Kevin Spacey, jucat magistral.
Planul de acțiune al acestei bătrânici este încă de la început văzut de spectator, punând multe întrebări, și chiar forțându-i mâna inocentului Manny Torres de a o duce în camerele de sus ale vilei din prolog.
Dar, ceea ce o face extrem de importantă pentru narațiunea filmului, este rolul ei de voce a rațiunii, acel ciocan și nicovală care te aduce cu picioarele pe pământ, cu zâmbetul pe buze, atunci când nu te aștepți, dar când știi că totul s-a sfârșit.
Dialogul personajului, interpretat cu eleganță și convingere de Olivia Hamilton, și Jack Conrad este ca un wake-up call pentru toți cei din sala de cinema, nu neapărat pentru personajul lui Brad Pitt, concluzia acesteia fiind că, deși murim, prin ceea ce facem și lăsăm în urma noastră, rămânem vii în memoria colectivă și, în cazul cinematografului, și a artei în general, pe retina celui care te descoperă.
Este una din cele mai importante pilde a acestui film, pe lângă toate celelate pilde din acest film genial de bine construit.
Moment de groază creat de James McKay sau „Infernul lui Dante”
Printre atâtea mesaje subliminale și de esență, apare acest moment, de fapt, apare un personaj sinistru prin prezență și imaginea creată de machiaj.
Povestea stă cam așa, și aici sunt nevoit să dau iar un spoiler, Nelly LaRoy, era deja băgată până în gât în datorii la mesele de joc, și face greșeala să joace într-unul din localurile deținute de James McKay, un personaj al lumii interlope, fictiv bineînțeles, dar cu extrem de multă substanță.
Nevoită să rezolve cumva situația, apelează la Manny Torres să o ajute, iar de-aici totul degenerează într-un vârtej de situații tragi-comice, și asta datorită unui idiot cu bani.
Rezultatul situației este Manny, încercând să rezolve problema, ajunge în fața sinistrului James McKay, și spre surprinderea mea Tobby Maguire îl joacă excelent prin tot ceea ce face.
Sinistrul personajului, lăsând de-o parte machiajul exemplar care scoate în evidență multe, vine din periplul propus mexicanului Manny în lumea sa plină de umbre, durere, violență, oameni urâți și, într-un final, exponentul lumii reale, din spatele reflectoarelor, care se regăsește și în zilele noastre exact așa cum este portretizată de Chazelle prin personajul James McKay și lumea pe care acesta o prezintă.
Toată această lume în care ajunge Manny este o parabolă dură, un experiment, de fapt, este versiunea lui Chazelle a celebrei opere „Infernul lui Dante” și da, ca și în cazul operei, servește ca o alegorie simbolică a recunoașterii de către Manny a propriului păcat și al iubitei sale Nelly.
Prin cruzimea afișată, prin prezentarea păcătoșilor săi, James McKay îl face pe Manny să înțeleagă slăbiciunile naturii umane și decadența unei societăți în putrefacție.
Planul lui Damien Chazelle
Omul din spatele acestei curajoase producții, este Damien Chazelle, care a scris scenariul și a decis să stea și la cârma regizorală.
Nu reamintesc aici ce a mai făcut în trecut, că puteți afla și singuri, dar ceea ce trebuie spus este că Chazelle a avut nebunia de a scrie și scoate acest film, în contextul în care lumea asta de miraj și lumină a cinematografiei, cel puțin cea americană, este plină de realități concrete extrem de dureroase, de momente de strălucire, dar și de decădere în anonimat, mizerie, și care, din diferite motive, a fost și este în stare să înghită definitiv viața unui om/actor până la umilirea acestuia, până la oprobiul în public, deși poate nimic din ceea ce se acuză nu este adevărat, și până la degradarea umană, atât din acea lume, cât și din societatea în care trăim, respirăm, visăm, iubim, muncim și, inevitabil, murim.
Filmul „Babylon”, în cele 3 ore și 9 minute, face o radiografie extrem de dură, în alb și negru, dar și color, a ceea ce e numit SOCIETATE, a ceea ce numim LUMEA ARTEI, a ceea ce unii sunt și alții nu, a ceea ce poți fi și ce nu poți, din cauza unor păpușari care mânuiesc sforile destinelor unor oameni.
Poți vedea acest film de câte ori vrei, dacă știi să te uiți dincolo de carnea și pielea acestei pelicule, o să regăsești de fiecare dată un alt simbol a ceea ce societatea umană a fost, este și, din păcate, va fi mult timp de-acum în colo.
Imaginea și realitățile, subtil portretizate de Damien Chazelle în acest curajos film, duc extremismul, nimicnicia, umilirea, înjosirea, decadența și urâtul acolo unde au stat în tot atâția ani, și anume la nivelul de valoare, ceea ce clar nu este adevărat, dar societatea în care au trăit acei actori, și în care trăiesc actorii de zi, a avut din plin parte de așa ceva.
Culmea ironiei este că actorii de azi, care sunt la nivel de star-uri, au jucat acele star-uri, bineînțeles fictive dar cu corespondeți reali, cu atâta măiestrie și eleganță, chiar și prin duritatea exprimărilor lingvistice (apropos de genul de cinema de azi unde se bagă și se scoate la greu, semnalat recent și de Irina Nistor), prin elementele de extremism, prin imposibilitatea lor de a face față unei mașinării atât de cumplite care i-a înghițit fără menajamente, dar și prin ideea că „Cinematografia a murit, Trăiască Cinematografia!”. Culmea, parcă și-ar fi trăit propria existență?!
Chazelle s-a jucat cu mințile noastre și ne-a provocat pe toți să gândim, să vedem dincolo de aparențe și să aflăm singuri dacă ceea ce ne-a expus este mistic, exubernat, inimaginabil, sau este REALITATEA!
Te las să descoperi dacă este așa sau nu, mergând din 20 ianuarie să vezi „Babylon”, un film cât pentru o generație, adus în cinematografe de Ro Image.
Seară bună cinefili!
Foarte interesanta prezentare, un mod aparte de a face o recenzie, multumesc!
Felicitàri, este una din cele mai ample și documentate recenzii apărute în spațiul virtual. Măcar pentru atât, și merită să văd filmul, chiar m-ai făcut curios!
Filmul, pe lângă lumea ascunsă, face o radiografie excelentă a societății. Cât despre această prezentare, una de mare anvergură și care te îndeamnă să dai banii pe biletul de cinema. Vă mulțumesc pentru articol.
O recenzie bine documentată, captivantă. Un review care și-a marcat precis ținta.
Cinematografia este o artă, fără doar și poate, iprin mișcare și talent, dar și în exprimarea a ceea ce înseamnă cu adevărat.
Felicitări!