The Hunger Games: The Ballad of Songbirds and Snakes – Recenzie

Când asculți cu atenție cântecele care descriu și prezic acțiunile personajelor, firul narativ se desfășoară într-adevăr aproape ca o baladă.

Sorin Mincă

19.11.2023 - 10:48

2630

Ascultă acest articol

Am perceput Jocurile foamei: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare ca pe un origin story de personaj negativ, având-ul în centrul atenției pe viitorul preșendinte al Panem, Coriolanus Snow. Să fie acesta doar un prequel cu scop de a mai „mulge” niște bani dintr-o franciză care a fost populară deceniul trecut?

„Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” este distinct împărțit în trei părți, și primele două m-au ținut captivat. La început, și partea a treia o face, însă destul de repede pare că devine alt film sau alți producături au preluat frăiele din acel moment. Ultima parte renunță la ritmul alert și în ciuda lentorii pare că se grăbește cu transformarea lui Snow în tiranul pe care îl știm.

Ce fac să fie palpitante primele părți ale filmului sunt încercările disperate ale lui Snow și Lucy, fiecare din posturi diferite (mentor și tribut) de a supraviețui Jocurilor. Sunt două personaje mai profunde decât te-ai aștepta, mulțumită interpretărilor. Tom Blyth și Rachel Zegler dau dovadă de implicare în aprofundarea psihologiei personajului jucat. Relația care se dezvoltă între cei doi precum și deciziile pe care le iau în cadrul Jocurilor sunt crema filmului.

Viola Davis și Peter Dinklage vin de asemenea cu o prestație plăcută. În timp ce Highbottom (Dinklage) își ascunde regretul dea crea Jocurile, Dr. Volumnia Gaul ne înfricoșează cu noile idei care transformă Jocurile în spectacolul pe care îl știm din celelalte filme, printr-o interpretare pe care numai Viola Davis putea s-o facă astfel.

Amestecul de vechi și nou ale epocii distopice rămân emblematice pentru serie, cu decorurile și vestimentația deja ușor de recunoscut. Machiajul arisocrației din Capitoliu contrastat de aspectul sărăcăcios al tributurilor din Districte punctează diferențele între clase sociale.

Arena nu este atât de spectaculoasă cum ți-ai imagina, însă personajele și intepretarea lor compensează cumva. Mă așteptam să apară ceva mai multe surprize în arenă iar cireașa de pe tort a competiției se vede aterizând de la o poștă.

Când asculți cu atenție cântecele care descriu și prezic acțiunile personajelor, firul narativ se desfășoară într-adevăr aproape ca o baladă. Metaforele despre păsări, șerpi și zăpadă împânzesc scenariul într-o manieră care mie mi-a fost pe plac.

Am citit cu nesaț acum zece ani ultima carte a trilogiei Suzannei Collins, iar acest prequel mi-a retrezit interesul pentru a revizita universul Jocurilor Foamei dacă tot sunt disponibile mai nou pe HBO Max. Nu am citit cartea ce a stat la baza acestui prequel așa că nu mă pot pronunța în ceea ce privește fidelitatea adaptării însă aud de la alți cititori că nu există lacune deranjante.

„Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” este deci un film de popcorn după care pot să contemplez puțin la personajele sale și la natura umană. Păcat că ultimul act se prelungește prea mult, după ce acțiunea palpitantă s-a liniștit deja. Ritmul baladei se alungește fără vlagă. Nu ar fi vorba neapărat că ultimele 20-30 de minute din film sunt încărcate cu informații nenecesare, căci în mare parte totuși îl definitivează pe Snow. Însă după Jocurile Foamei propriu-zise din mijlocul filmului, partea a treia parcă pur și simplu e prea diferită ca intensitate. Povestea devine tot mai previzibilă mai ales dacă ai văzut vechea serie sau ai citit trilogia romanelor.

Într-un final, nu este un film doar de umplutură, își are meritele sale la nivel narativ și niște puncte forte în departamentul garderobei. Te poți bucura de acest film chiar dacă nu erai fan al seriei, ba chiar funcționează independent de ea.

The Hunger Games: The Ballad of Songbirds and Snakes/ “Jocurile foamei: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare” în cinematografe începând cu 17 noiembrie, distribuit în România de Forum Film.