Mafia nu a fost niciodată seria aia care să rupă topurile de vânzări sau să aibă un fanbase la fel de mare cât cel mai obscur grup de K-Pop în 2025. Dar a fost mereu apreciată pentru ambiția ei și pentru poveștile pe care le-a spus. Primul joc, Mafia, lansat prin 2002, a adus o lume fantastică pe plaiurile gamingului, chiar dacă într-un stil care amintea de Grand Theft Auto, și a pus bazele unei francize care promitea mult. Mafia II a ridicat ștacheta și, pentru mine, a rămas până azi titlul preferat din serie, avea muzică, avea atmosferă, avea tot ce-ți doreai de la un joc cu și despre mafie. Mafia III, ei bine, nu prea vorbim despre el nici azi, deși bănuiesc că între timp a ajuns într-o stare mai bună decât cea de la lansare. Apoi, în 2020, am primit remake-ul primului joc, o adevărată reînviere a francizei, un salt la suprafață după ce părea că seria se îneacă. A fost un titlu foarte bun, dar nici el nu a reușit să devină un „best-seller”.
Când au anunțat Mafia: The Old Country, am fost sceptic. Am simțit un pic de hype, dar după Mafia III și direcția post-Definitive Edition, nu știam la ce să mă aștept. Și totuși, The Old Country reușește să-mi dea fix ceea ce îmi doream la nivel atomic, sufletesc, religios, cosmic, spune-i cum vrei. O poveste atât de bună, încât tot ce sper acum este ca băieții de la Hangar 13 să mai prindă măcar un titlu. Încă o poveste. Pentru că aici avem de toate, și o să le luăm pe rând, mai jos.
Înapoi în Sicilia
Mafia: The Old Country te duce înapoi în timp, mai precis în Sicilia anilor 1900, unde îl cunoaștem pe Enzo, un tânăr miner dintr-o mină de sulf. Viața lui nu pare să ducă la ceva bun, până când un accident tragic și o bătaie aproape fatală îl pun pe fugă de la mină și ajunge sub aripa familiei Torrisi. De aici, clasicul drum de la un nimic sau un nimeni la „Made Man” se scrie cu sânge, jurăminte și trădări. Hangar 13 nu face ceva nou în materie de scenariu, avem toate elementele din filmele, cărțile și chiar jocurile cu mafie, adică loialitate, ascensiune în familie, femei frumoase, mașini frumoase, cai purosangue, atacuri-surpriză, trădări și inevitabilul moment în care încrederea este luată pe la spate de parcă Agent 47 ar fi în misiune. Dar ce contează aici nu e neapărat ce se spune, ci cum se spune.
Dialogurile sunt credibile, scenele cinematice au o tensiune reală, iar limbajul folosit (inclusiv dialectul sicilian autentic în dublaj) îți dă senzația că te-ai teleportat direct într-un film de epocă. Relațiile dintre personaje sunt suficient de bine scrise încât să îți pese de ele, chiar dacă ai văzut deja acest tip de poveste de zeci de ori. Tot o să vrei mai mult. Tot o să urmărești povestea până la capăt cu sufletul la gură. Problema, dacă îi putem spune așa, e că previzibilitatea e prezentă de la început. Există momente de dubiu, pe care le ai în suflet în timp ce joci. Te aștepți cumva să facă un „Subverting Expectation” a la Game Of Thrones sau cine mai folosește metoda asta de „story-telling”. Dar dacă ai consumat măcar câteva producții despre mafie, vei ghici twist-ul final înainte ca Enzo să-l vadă venind. Totuși, asta nu m-a împiedicat să rămân lipit de controller. E genul de poveste care nu vrea să te surprindă cu artificii, ci să te facă să trăiești fiecare pas din ascensiunea unui mafiot, exact așa cum ți-ai imagina că ar trebui să fie. Pentru o perioadă de timp, ești Enzo.
Cum intri în Mafie?
The Old Country abandonează complet structura open-world din Mafia III și merge pe o rețetă liniară, mai apropiată de primele două jocuri din serie. Ai o hartă relativ mare, dar ea există mai mult ca fundal pentru misiunile principale. Poți sări peste drumurile dintre locații, dar sincer ar fi păcat, Sicilia creată de Hangar 13 e prea frumoasă ca să nu o admiri, chiar dacă interacțiunea cu ea e minimă. Misiunile te vor duce peste tot pe hartă într-un mod foarte organic, fără să fie nevoie să explorezi tu de unul singur. Structura misiunilor e clasică, te deplasezi (pe cal sau cu mașina), vorbești cu un personaj, ajungi în zona de acțiune și alegi cum abordezi situația. Aici, câteodată, ai două opțiuni, stealth sau full action. Stealth-ul se bazează pe mișcare lentă, eliminări cu strânsul de gât sau cuțitul și mici momeli (monede sau sticle) pentru a separa inamicii. Funcționează, dar e simplu, iar unii ar zice că prea simplu. AI-ul NPC-ilor nu este cel mai grozav, inamicii cad în capcană cu o naivitate aproape comică, iar lipsa unor variații serioase face ca aceste secvențe să devină repetitive destul de repede dacă suntem obiectivi cu situația gameplay-ului.
Pe partea opusă, luptele cu arme de foc sunt mult mai satisfăcătoare. Sistemul de cover funcționează bine, armele au ceva impact, iar headshot-urile oferă acea plăcere instantanee care te face să cauți mereu o poziție bună de tragere. Din păcate, aici intervine una dintre cele mai discutabile decizii de design, toate confruntările cu „șefii” se rezolvă prin dueluri cu cuțitul. Ideea era bună pe hârtie, dar în practică se reduce la o secvență repetitivă de „parry” și eschive, până când îți dai seama că poți spama aceeași strategie și câștiga fără probleme. Există și câteva elemente RPG-lite, cum ar fi talismanele și mărgelele pe care le poți echipa pentru bonusuri (reîncărcare mai rapidă, pași să nu se mai audă, șanse să omori cu un singur glonț etc.). Nu schimbă radical experiența, dar adaugă un strop de personalizare într-un joc altfel destul de limitat în structura sa. Per total, gameplay-ul reușește să fie plăcut chiar și cu limitările sale, pentru că ritmul e bine dozat și fiecare misiune are măcar un moment vizual sau narativ memorabil. Dacă te aștepți la complexitatea unui sandbox modern, vei fi dezamăgit, dar dacă intri cu gândul la o poveste cinematografică cu acțiune directă, The Old Country livrează exact asta.
E atât de frumos că următoarea mea vacanță o să fie în Italia
Hangar 13 a creat probabil cea mai frumoasă reprezentare a Siciliei pe care am văzut-o într-un joc video. Drumuri prăfuite, vii întinse, sate pitorești, ruine romane, toate sub privirea amenințătoare a vulcanului Etna, fiecare cadru pare desprins dintr-o vedere sau din fotografii vechi. Personajele sunt modelate cu o atenție impresionantă la detalii, iar animațiile fac fața să transmită nu doar replicile, ci și gesturile subtile, privirile fugare sau ezitările. Asemănările cu actorii de voce sunt și ele excelente.
Pe PlayStation 5 Pro, jocul arată excelent în mare parte, profitând de rezoluția dinamică mai mare, 120 Hz, VRR și de cele două moduri grafice, Quality Mode pentru detaliu maxim și Performance Mode pentru fluiditate. Chiar și VSYNC, din motive necunoscute mie. Personal, am simțit că modul Quality pe PS5 Pro reușește să păstreze un echilibru bun între claritate și framerate, însă niciun mod nu scapă complet de probleme. Trecerea din gameplay în cinematic și invers vine la pachet cu micro-stutter-uri enervante, iar în anumite zone apar scurte fluctuații de framerate, mai ales la secvențele cu multe efecte sau în timpul călătoriilor călare. Nu strică experiența complet, dar îți amintesc constant că lipsește acel strat final, acel polish. Nu știu dacă e o limitare a consolei sau o problemă generală cu Unreal Engine 5, dar senzația e că motorul grafic, oricât de spectaculos vizual, e pretențios și greu de optimizat la perfecțiune.
Pentru unele voci din comunitatea gaming, Sicilia virtuală merita poate mai multe ocazii să fie explorată, pentru că frumusețea sa este irosită de structura liniară. Dar nu și pentru mine, a fost suficient să o văd în joc, în misiuni și să mă mulțumesc. Nu era ca Hill House, un alt personaj din poveste, ci locația unde se desfășoară aventura și asta îi dă jocului unicitatea aia față de celelalte din serie și de alte jocuri de genul. Chiar și așa, fiecare misiune e ceva plăcut vizual și, de multe ori, am încetinit pasul doar pentru a privi mici detalii, care în ciuda limitării jocului sunt prezente. Detalii care, chiar dacă ating discursul online de „nu se compară cu Red Dead Redemption”, nu cred că ăla era scopul. Scopul era să spună o poveste. Și o spune excelent.
Siciliano vero
Dacă grafica din Mafia: The Old Country te face să te oprești din drum ca să admiri peisajul, sunetul te convinge să rămâi acolo și să-l trăiești. Fiecare pas pe pietriș, fiecare scârțâit de ușă grea din lemn, fiecare NPC de pe străduțele înguste din San Celeste are greutatea lui. Armele sună plin, satisfăcător, fie că descarci un revolver sau tragi cu o pușcă de vânătoare, fiecare foc are o prezență și un impact clar, atât vizual cât și sonor. Muzica completează perfect atmosfera. Orchestrațiile inspirate din folclorul și tradiția italiană nu doar că susțin povestea, dar reușesc să facă scenele de tensiune și mai intense, iar momentele liniștite, mai intime. În secvențele „cinematice”, acompaniamentul muzical parcă te ia de mână și te bagă mai adânc în poveste, fără să fie prea tare sau prea exagerat. Direct din meniul principal, muzica încearcă să îți dea senzația că te uiți la un nou „The Godfather”. Iar la sfârșit, când vezi genericul, ai parte de niște piese destul de bune pe care, cu siguranță, le voi asculta în mașină când mă duc undeva.
Marele plus, în schimb, vine de la dublaj. Varianta italiană, cu dialect sicilian, e absolut fantastică și autentică, iar pentru cine înțelege măcar puțin limba, fiecare replică are un farmec în plus. Actorii de voce livrează replicile cu o naturalețe care face personajele credibile și memorabile. Eu l-am jucat în engleză, care e foarte bun, dar pentru partea aia de „savoare locală” și probabil și „replayability” indicat ar fi să îl joci în siciliană. E genul de joc în care sunetul nu e doar un element tehnic bifat, ci o parte esențială a atmosferei, dar și a poveștii și, sincer, dacă ai un sistem de sunet bun, Mafia: The Old Country e cu câteva clase mai sus pe partea sonoră.
Signora il limone. Signora. SIGNORAAAAAAAA
Dacă ai înțeles referința aia, ai tot respectul meu, ești un adevărat cunoscător al internetului. La final, Mafia: The Old Country e fix genul de joc pe care știam că îl vreau, dar nu eram sigur că o să-l primesc. Oscilam între nota 7 și 8 pe scara mea personală, însă după ce am terminat povestea și am lăsat controllerul jos, am realizat că tot ce am vrut de la el a fost să-mi spună o poveste bună. Și mi-a dat-o, fără să mă mintă, fără să încerce să fie altceva decât este. Da, are probleme de polish, are un gameplay limitat și, uneori, simți că putea fi împins mai departe pe partea de complexitate. Dar când firul narativ îți ține atenția, când personajele îți rămân în minte și când atmosfera te face să uiți de restul, toate aceste minusuri dispar. E un joc făcut pentru cei care vor să trăiască o poveste despre mafie în Sicilia, nu pentru cei care caută o experiență open-world masivă sau un shooter ultra-variat. Dacă Hangar 13 va mai apuca să facă încă un titlu, eu voi fi acolo în prima zi, pregătit să intru din nou în lumea lor. Până atunci, The Old Country trece pe primul loc la „jocul meu Mafia preferat”, rămâne un capitol reușit în serie, poate nu perfect, dar cu suficient suflet și stil cât să-i trec cu vederea defectele. Și, uneori, asta e tot ce contează.
Mafia: The Old Country este disponibil din 8 august pe PlayStation 5, Xbox Series X, PC (Steam) și este distribuit în Europa de CD MEDIA SE.
- Gen: Action, Adventure, Crime
- Lansare: 8.08.2025
- Studio: Hangar 13
- Distribuitor: 2K Games, CD MEDIA SE
- Platforme: PlayStation 5, Xbox Series X, PC (Steam).
- Clasificare: 18+
- Sistem de Testare: PlayStation 5 Pro
- Sinopsis: Descoperă originile crimei organizate în Mafia: The Old Country, o poveste dură despre mafie, așezată în lumea nemiloasă a Siciliei anilor 1900. Luptă pentru supraviețuire în pielea lui Enzo Favara și demonstrează-ți valoarea în fața Familiei în acest aventuri acțiune immersivă, third-person, plasată într-o epocă periculoasă și fără milă.
Enzo este dispus să facă orice pentru o viață mai bună. După o copilărie brutală, marcată de muncă forțată, e gata să riște totul pentru a deveni un om de onoare în familia mafiotă Torrisi.
Jurământul său față de Mafie, cu toată puterea, ispita și suferința pe care le implică, îi amintește o simplă adevăr:
Familia Cere Jertfă.
