Interviu cu Medeea Marinescu, naratoare a documentarului „Delta Sălbatică” (EXCLUSIVITATE)

Destinul unei actrițe care a început înainte să știe ce înseamnă profesia

Ștefan Apostol (MovieNews.ro): Dacă ați privi astăzi copilul care intra pe platoul de filmare la trei ani, ce i-ați spune despre viața care urma să o aibă?

Medeea Marinescu: Copilul care intra pe platourile din Buftea la trei ani are foarte puține amintiri. Amintirile copilului care descoperea conștient și curios lumea filmului încep la 6 ani, când pășea pe platourile de filmare de la „Maria Mirabela”. I-aș spune copilului de-atunci să învețe să aibă răbdare. Atunci când îți place ce faci, când ai o pasiune, în copilărie, vrei ca totul să se întâmple mai repede, așa cum ai vrea tu să fie. Iar pasiunea mea a fost filmul. La vremea aceea se numea joacă. Copilului de atunci i-aș spune cu blândețe că pentru a face din joaca ta o profesie, trebuie să ai foarte multă răbdare. Asta am învățat după aproape 50 de ani.

Există vreun moment în care ați simțit că Medeea Marinescu și Mirabela au devenit două persoane diferite?

Parafrazez un personaj celebru din istorie care spunea „statul sunt eu”, mărturisind că am spus și eu multă vreme că „Mirabela sunt eu”. Foarte târziu am început să o văd pe Mirabela ca pe o parte mai îndepărtată de mine. Distanța aceasta venit cu timpul, după copilărie.

Am înțeles, în adolescență, că viața și profesia mea înseamnă mai mult decât Maria Mirabela și că pot completa cu noi experiențe acest „bagaj” care mi-a adus o mare împlinire. Am început atunci să fac și alte filme care mi-au adus recunoaștere. Am înțeles că lumea așteaptă să vadă cum s-a transformat Mirabela, nu s-o regăsească în fiecare personaj pe care îl joacă Medeea Marinescu. Însă, într-un fel, Mirabela este în continuare mereu în mine. Copiii mei îmi spun, câteodată când mă mai prostesc cu ei, că semăn cu Mirabela.

Ce a fost mai greu: să deveniți celebră la șase ani sau să demonstrați, mai târziu, că sunteți mult mai mult decât copilul din Maria Mirabela?

Categoric a fost o muncă mult mai grea să demonstrez că sunt mai mult decât fetița din „Maria Mirabela”. Dar nu a fost nimic complicat în a deveni celebră la 6 ani. Gopo m-a făcut celebră. Atunci, pentru un copil, celebritatea nu însemna același lucru care pentru un actor matur, un piedestal pe care urci și pe care să-l întreții permanent. A fost o întâmplare fericită care pentru mine se traducea în faptul că toți oamenii pe care-i întâlneam îmi zâmbeau și toți copiii își doreau să se joace cu mine. Am trăit un tip de celebritate naivă, onestă și extrem de frumoasă. Mai târziu, am înțeles că nu pot rămâne doar Mirabela, că e chiar un pericol dacă așa face asta și că lumea așteaptă să vadă ce se întâmplă cu actrița, încotro se duce.

Am făcut un mare efort, ani de zile să-i fac pe oameni să învețe numele meu adevărat, pentru că eram mereu strigată pe stradă: „Maria Mirabela cu ochii cât umbrela”. Abia prin liceu, după ce am făcut un film care se numea „Domnișoara Cristina”, m-a abordat cineva în autobuz și mi-a spus „Tu ești Medeea, ai jucat-o pe Simina în Domnișoara Cristina. Nu-i așa că tu ai fost și Mirabela?” Cred că acela a fost primul moment în care am simțit că numele meu începe să prindă contur și să fie reținut.

Cât de mult v-a ajutat și cât de mult v-a apăsat acest rol iconic?

Acest rol m-a ajutat enorm, a fost întâia punte trainică și adevărată către public. Știu că publicul adult de acum, care este încă nostalgic după propria copilărie, mă iubește (deși m-am ferit să folosesc acest cuvânt, dar ăsta este cel mai potrivit, pentru că asta simt). Mulți dintre părinții de acum își revăd cumva amintirile frumoase prin „Maria Mirabela”, iar eu sunt profund recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întâmplat, pentru întâlnirea cu Ion Popescu Gopo și pentru acest început al carierei mele.

În același timp, îmi dau seama că exista pericolul, așa cum au existat multe alte exemple, în toate cinematografiile din lume, să fi fost unul din copiii care au rămas prizonieri ai propriilor lor imagini. Când aveam vreo 15-16 ani și eram elevă la Liceul de muzică „George Enescu”, l-am întâlnit la o serată pe domnul Victor Rebengiuc care m-a întrebat: „Tu ce ai de gând să faci?” Eram nehotărâtă și i-am mărturisit că am de ales între Conservator și Academia de Teatru și Film și că nu știu exact ce voi face. Iar dumnealui mi-a spus, în stilul său direct: „Sunt foarte curios ce se va întâmpla cu tine. De obicei copiii celebri nu rezistă!” M-a șocat acea replică dură, ca dovadă că o țin minte după atâția ani, dar era foarte adevărată. Fiindcă atunci am înțeles că nu e de ajuns să faci un rol „iconic”, ci trebuie să întreții acea imagine, și nu din amintiri, ci trebuie să lucrezi cu ea și, într-un anume fel, să intri în concurență cu ea, iar asta este foarte greu. Dacă fac un pas în spate, îmi dau seama cât de greu a fost, de fapt, să concurez cu Mirabela. Mi se pare frumos că și acum, după jumătate de secol, lumea încă mă ține minte din acel rol.

Dar nu poți lucra, ca actor, la personalitatea ta artistică, decât adăugând cărămidă cu cărămidă. Unele lucruri ies mai bine, altele mai puțin bine, ai tendința să le compari cu tot ce-ai făcut înainte sau cu ce-ți imaginai că ai fi putut face ori cu cât succes ai avut înainte. Pe mine, succesul la o vârstă atât de fragedă m-a împins să-mi doresc mai mult și să fac mai mult și mai bine ceea ce fac.

Credeți că publicul român iartă mai greu sau mai ușor actorii-copii atunci când încearcă să se reinventeze?

Cred că publicul iubește să fie surprins. Ceea ce nu-i place în general, publicului, este să fie păcălit, mințit. Și aici simt că trebuie să avem noi mereu grijă, ca actori, să nu ne ducem în zona de confort, în sensul repetării la nesfârșit a unui mecanism testat, care știm că prinde la public, și care ne poate duce într-un soi de manierism. În ce mă privește, eu am simțit că publicul a venit după Mirabela și a descoperit treptat alte personaje în teatru sau în film.

Care este cea mai mare lecție pe care ați învățat-o despre succes înainte de a împlini 20 de ani?

Am învățat că succesul, de fapt, nu înseamnă mare lucru, în sensul că succesul e mai degrabă aici și acum, iar adevărata recunoaștere ți-o oferă doar timpul.

Actoria între vocație și disciplină

Mulți tineri văd actoria ca pe o profesie romantică. Câtă muncă invizibilă există în spatele unei aparente naturaleți scenice?

Actoria este o profesie romantică din perspectiva faptului că lucrează cu emoția, cu forma pe care o dai unor sentimente, dar este foarte multă muncă, de fapt, acolo. Și există riscul ca mulți tineri să vadă doar strălucirea și aparența acestei profesii sau să se îndrăgostească doar de ce văd la suprafață, iara asta este greșit. Începând să facă această profesie vor fi surprinși de volumul de muncă dar și de faptul că procesul este cel cu adevărat important și frumos, pentru fiecare. Vorbesc despre acel proces în care te zbați, cauți, descoperi, ești trist când greșești, te întorci dacă ai luat-o pe un drum nepotrivit. De fapt, în acest proces stă profesia de actor, care nu te lasă niciodată să te plictisești. Cauți să obții ceva, să ajungi într-un anumit punct, iar munca vine de la sine, nu de la un moment în care-ți sufleci mânecile și spui „hai, că o fac și pe asta”. Ca actor, pornești pe un drum al căutării și muncești fără să te gândești că muncești. Te gândești la punctul în care dorești să ajungi, fără să ai siguranța izbânzii căutării tale, ceea ce este foarte dificil, dar e un lucru care, în cele din urmă, înfrumusețează acel drum.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un rol reușit: aplauzele, emoția personală sau faptul că personajul continuă să trăiască în memoria spectatorului?

Pentru mine contează cel mai mult emoția spectatorului și felul în care un personaj îi rămâne acestuia în memoria afectivă. Aplauzele nu certifică întotdeauna valoarea sau calitatea a ce faci tu pe scenă, de multe ori sunt chiar înșelătoare. Au fost spectacole care au fost urmate de secunde bune de tăcere, pentru că o anumită poveste a „căzut” cumva adânc în spectator și acestuia îi venea greu să se exteriorizeze. Ca actor, te-ai putea panica la începutul carierei dacă nu se aplaudă la un spectacol, gândindu-te că ceva n-a fost bine. Dar nu întotdeauna aplauzele sunt un indiciu sau barometrul real și corect a ceea ce faci tu pe scenă, iar acest exemplu al tăcerii arată că s-a întâmplat ceva mult mai profund și important.

Emoția personală e importantă și trebuie cultivată. Dar s-ar putea ca emoția mea să nu ajungă la public sau să mă apese atât de mult încât să mă împiedice și să devină balast în relația cu spectatorul. Prin urmare, ca actor, trebuie să știu să-mi controlez emoția. Sunt de acord cu o teorie care spune că pe spectator nu-l impresionează lacrimile revărsate în șuvoaie pe scenă, ci lupta personajului de a-și stăpâni lacrima.

A rămâne în conștiința publicului cu un personaj pe care l-ai creat este cel mai bun barometru. Țin minte un interviu al lui Elizabeth Taylor în care povestea că, în timp ce ce afla în mașină cu producătorul unui film celebru, imediat după premiera acestuia, unde fusese întâmpinată cu aplauze, adulată, și se simțea îmbătată de succes, a primit replica „Asta nu înseamnă nimic. Dacă și după 20 de ani oamenii își vor aminti de filmul ăsta, abia atunci putem spune că am avut succes.” Așadar, dacă reușești să rămâi în memoria spectatorilor cu rolul, filmul, spectacolul pe care l-ai realizat abia atunci poți spune că a avut și are o mare valoare.

Cum construiește astăzi un personaj Medeea Marinescu? Mai întâi prin emoție, prin observație sau prin tehnică?

Nu există o delimitare sau o departajare exactă, le folosesc pe toate trei. Emoția nu se poate stăpâni fără o tehnică bună și nu poate exista dacă n-ai adunat în tine observații, adică un exercițiu permanent în a observa cum relaționează și reacționează oamenii în orice mediu, de a înțelege de ce merg, privesc sau vorbesc într-un anume fel. Încă din adolescență fac acest tip de exercițiu. Când mergeam cu autobuzul îmi alegeam un „personaj” și încercam să-mi imaginez cum e viața lui, ce meserie are, cum este el dacă ar vorbi. E o joacă, dar observațiile relevante le faci apoi, cu timpul.

O muncă extrem de importantă este a aceea de a descoperi lucruri citind în profunzime textul, căutând lucrurile care nu se spun, încercând să înțelegi subtextul, ce se întâmplă cu acele personaje, dincolo de cuvintele scrise, de ce vorbesc așa, încotro se duc. După lectură, începi să descoperi lucrurile pe măsură ce le faci. Iar tehnica se inserează pe nesimțite și o exersezi tot timpul.

Fac acest exercițiu care le îmbină pe toate trei acum, pentru spectacolul „Clara Haskil”, care va avea premiera în luna noiembrie la Teatrul Național. E un spectacol de aproape două ore, un one woman show, care presupune o pregătire intensă: trebuie să rezist fizic, iar apoi să redau o poveste plină de evenimente și emoții a unei pianiste celebre, de origine română, devenită celebră la începutul secolului XX. Trebuie să transmit extrem de multă informație, să încarc cu emoția unui personaj tragic aproape două ore și să rezist fizic pe scenă. Acest personaj, urmărit de la 5 ani la 66 de ani când a murit, înglobează tot: emoție, tehnică, o fină observație, multă cercetare.

Există personaje care au rămas în dumneavoastră ani întregi după ce ați coborât de pe scenă?

Cu fiecare personaj pe care l-am creat am avut o relație extrem de profundă. Am iubit fiecare personaj, indiferent că era bun sau rău. Nu poți să faci un rol credibil fără să-ți iubești personajul și să fii de partea lui. Toate personajele poartă o parte din mine, poartă înțelegerea cu care le-am construit. Dar nu pot să spun că după un spectacol m-am comportat sau am gândit la fel ca personajul pe care l-am interpretat. La fel ca un copil, personajul este ceva distinct, are viața lui. După ce termin de jucat un personaj, el mai trăiește în memoria mea afectivă, îmi pot aminti de el, dar în viața mea, după un spectacol sau un film, sunt eu, Medeea, cu alte probleme și provocări spre care trebuie să privesc.

Cum s-a modificat relația dumneavoastră cu vulnerabilitatea artistică în ultimii 20 de ani?

Artiștii sunt oameni vulnerabili și nu-și neagă niciodată vulnerabilitatea, spre deosebire de alți oameni vulnerabili care poate încearcă să ascundă asta. Și acceptarea vulnerabilității ne face mai umani, mai empatici și creează un teren propice pentru a căuta înlăuntrul nostru, de a înțelege oamenii și lumea. Așa că ne purtăm cu mândrie vulnerabilitatea. Nu e nimic rușinos în a fi vulnerabil, ba chiar în meseria noastră asta este ceva prețios și autentic, fiecare are alt tip de vulnerabilitate și asta ne face pe fiecare unici.

Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani din acest punct de vedere este modul a mă raporta la vulnerabilitate și de a-mi permite să greșesc. Când ieși din laboratorul creației fiecărui spectacol te temi că poți fi rănit de oameni care nu pot înțelege ce simți tu în interior. Și poți trăi cu frică. Așadar ce s-a schimbat e faptul că vulnerabilitatea nu mai are loc pentru frică. Am înțeles în timp că a fi vulnerabil înseamnă și că poți să greșești și să accepți asta, să-ți îngădui să greșești și să ai puterea să îți recunoști greșelile sau eșecurile. Și tocmai asta m-a făcut mai puternică. Greșelile nu te fac mai indezirabil, ci te pot ajuta să devii mai înțelept.

Ați spus că și actorii experimentați au emoții înainte de spectacol. De ce credeți că emoția nu dispare niciodată?

Poate că nu vrem ca emoția să dispară, pentru că este ceva bun. Frica nu este de netrecut atunci când admiți că ai greșit sau e posibil să greșești. Emoția, în schimb, este ceva pe care noi actorii o cultivăm întreaga viață. Pe mine emoția mă face să fiu mai mult mai vie în scenă și este motorul care-mi ascute simțurile. Odată cu emoția devin mult mai prezentă, mai neașteptată în scenă, ceea ce e valoros fiindcă nu te lasă să te blazezi. Sigur că actorii experimentați au emoții. Cu cât înaintezi în vârstă și în meserie te simți mai responsabil pentru publicul care te cunoaște, fiindcă sunt spectatori care vin pentru tine la un spectacol și au mari așteptări care creează în tine o responsabilitate mai mare. Am jucat cu mari actori precum Radu Beligan și Florin Piersic, care aveau mari emoții, deși erau mult mai experimentați, dar publicul venea cu așteptări imense. Iar pe mine asta mă ducea într-un un relativ confort știind că publicul vine pentru ei la teatru și aveam alt tip de emoții. Jucând cu Florin Piersic am experimentat un alt tip de emoție, fiindcă priveam acel spectacol ca pe o întâlnire de dragoste, ca atunci când ți-ai dat prima dată întâlnire în parc cu cineva – ești curios, vrei să fii acolo prezent, să nu-ți scape nici cea mai mică nuanță. Când joci cu un actor mare ai dorința asta, mai ales când ești mai tânăr, să iei tot ce poți din acea relație pe care o trăiești cu el pe scenă.

Teatrul Național și responsabilitatea unei instituții

Ce înseamnă astăzi să fii actor al Teatrului Național din București?

A fi actor la Teatrul Național din București înseamnă același lucru pentru mine ca în prima zi când am venit aici. Eu n-am ajuns la TNB imediat după terminarea facultății, ci am avut un parcurs al căutărilor și eșecurilor. Când am avut șansa de a da concurs pentru unul dintre posturile destinate tinerilor actori și am fost unul dintre cei 7 actori admiși la Teatrul Național în 1998 am simțit că eram pregătită și că înțelegeam ce mi se întâmplă, că vreau să fiu acolo, că nu e o întâmplare și că privilegiul de a fi actriță la Național mă va face să nu abdic niciodată de la seriozitate și de la sentimentul că aparțin unui loc atât de important cum este acest teatru.

A însemnat enorm pentru mine atunci să fiu actriță la Teatrul Național și înseamnă enorm pentru mine și acum, după 28 de ani. Nu știu dacă este o chestiune de etichetă, ci mai degrabă una de conștiință, care te determină să prețuiești apartenența la o astfel de instituție culturală. Parcursul meu m-a învățat să prețuiesc ceea ce mi se întâmplă. Teatrul Național e prima scenă a țării, a dat cei mai mari actori ai României, am apucat să-i cunosc pe majoritatea și să joc cu ei. Iar aceste amintiri au rămas cu mine și au creat o smerenie și o reală responsabilitate.

Care este diferența dintre publicul care venea la teatru acum 20 de ani și publicul din 2026?

M-aș gândi mai degrabă la diferența dintre publicul care era atunci când am terminat facultatea, acum vreo 30 de ani, și cel din ziua de azi. După absolvire eram înspăimântată. Era finalul anilor 90, televiziunile prinseseră aripi și aveau mult public. Sâmbăta când era Robingo sau o emisiune cu o audiență mare, sălile erau goale pentru că toată lumea stătea la TV. Eu mergeam des la teatru ca spectator și sălile erau pline deseori, în alte zile, la trilogiile antice și la noi spectacole. Observam, treptat, în paralel, un suflu nou, vedeam cum lucrurile începeau să se schimbe. Și ca orice schimbare, a produs și reticențe.

Teatrul nu poate exista fără spectatori, și din fericire, în 2026 oamenii vin la teatru. Au consumat și consumă TV și cinema, au trecut prin vria divertismentului și cred că au nevoie să se conecteze cu ceva mai direct. Teatrul te face părtaș la un eveniment care este unic, se întâmplă atunci, acolo, tu ești parte ca spectator din acea poveste și emoția este mai puternică și mai directă. Sigur că oamenii caută să se distreze, să râdă, dar caută și să se emoționeze. Teatrul ridică întrebări, îți pune și o oglindă în față, uneori. Nevoia de teatru există și mă bucur că primesc mesaje de la tineri. Poate că mulți au descoperit actori în filme sau la TV sau pe rețele sociale și sunt curioși să-i vadă la teatru. Sunt și părinți care-și iau copiii la teatru și le insuflă dragostea pentru artă. Chiar dacă suntem în această luptă cu toate platformele sociale și toate mediile în care se întâmplă totul foarte repede, există părinți care le oferă această perspectivă copiilor și asta mi se pare foarte important.

Observați o schimbare în felul în care generațiile tinere consumă cultura?

Toată lumea s-a schimbat. Și eu m-am schimbat, e firesc, lumea se modifică. Nu ne mai plac chiar aceleași lucruri ca în tinerețe. Sigur că e o lume mai rapidă, în care vizualul este extrem de important, oamenii nu mai au aceeași răbdare sau cu greu au resursele să reziste la un spectacol lung de 4 ore, dar curiozitatea nu a dispărut. Noile forme teatrale și regizorii care caută soluții teatrale pentru a ține pasul cu lumea în care trăim pun accentul pe vizual, pe universul sonor. Fiind bombardați de un univers sonor eclectic, noile generații apreciază spectacolele care țin pasul cu realitatea din punctul de vedere al muzicii și sunetului. S-a schimbat modul de a face teatru, modul a interpreta, este o altă dinamică în teatru acordată cu dinamica acestui timp și în special a tinerilor. Dar când emoția este reală și are sens ce faci, ești cinstit în căutarea ta pe scenă, publicul vine cu tine, indiferent ce spectacol e. Asta nu s-a schimbat. Apreciez mult regizorii și actorii tineri, spectacolele conectate la problemele, angoasele și întrebările, anxietățile lumii de azi, în care oamenii se regăsesc, își clarifică niște întrebări. Dacă un spectacol vine înspre spectatorul tânăr care se regăsește în tema propusă și forma cu care el e redat, e un pariu câștigat. Așa cum este chiar unul din spectacolele în care joc, care se numește „Perplex”, o comedie absurdă și suprarealistă scrisă de dramaturgul german Marius von Mayenburg. Teama mea inițială a fost că lumea nu se va putea conecta și nu va înțelege acest spectacol care e o lume nebună, are foarte multe treceri aproape filmice. Dar el a prins la publicul tânăr. Și am înțeles nevoia acestui public tânăr care a rezonat din prima cu acest tip de text și de spectacol.

Există un pericol real ca viteza rețelelor sociale să afecteze capacitatea publicului de a recepta spectacole complexe?

Problema e mai complexă din punctul meu de vedere, și nu este viteza, pentru că și noi trăim în viteză. Problema e în ce măsură educația este afectată de aceste rețele de socializare, în ce măsură timpul pe care ar trebui să-l acordăm propriei noastre educații este „mâncat” de rețelele sociale care livrează informații simple, imediate, creează un confort fals și nu mai animă curiozitatea oamenilor de a căuta. Cred că sistemul educațional a pierdut lupta în fața platformelor algoritmice.

Teatrul, însă, are calitatea și putința de a sprijini acolo unde lipsesc sau au pierdut teren școala și cărțile pe care mulți nu prea le mai citesc. Teatrul vine în sprijinul educației. Teatrul oferă și invită la gândire critică.

Ar fi ipocrit să spunem că suntem împotriva rețelelor de socializare când și noi le folosim inclusiv să vorbim despre teatru și să ne promovăm spectacolele, să creăm și să căutăm legături și dezbateri. Dar trebuie să vorbim despre pondere și de raportare. Cât de mult cunoaștem despre rețelele sociale, cât de mult reușim să controlăm din acțiunile noastre și timpul petrecut acolo versus cât de mult reușesc ne controlează rețelele pe noi. Aici este esențială educația, atât pentru copii, cât și pentru adulți. Teatrul încă are forța să țină piept rețelelor sociale și schimbărilor pe care acestea le aduc în societate.

Unde vedeți teatrul românesc – instituțional și independent – în următorii ani, și considerați că instituțiile și actorii din independent ar merita ajutorul Ministerului Culturii și al celorlalte autorități aferente?

În acest moment cultura este văduvită și ar trebui să fie o prioritate pentru Ministerul Culturii, pentru orice guvern, pentru orice strategie de siguranță națională. Iar instituțiile și actorii ar trebui să primească sprijin.

Multe teatre din București și din țară suferă din pricina bugetelor mici, iar teatrul independent este cel mai afectat sector. Teatrul independent nu include doar spectacole de divertisment, ci este un întreg ecosistem care supraviețuiește doar din biletele vândute, în care câștigă mai mult poate comediile de public. Dar în teatrul independent nu ai resursele să faci o mare producție, un spectacol de mare anvergură pe care un teatru de stat îl poate oferi, având tehnicieni, lumini, capacitatea de a crea decoruri. Iar acum posibilitățile sunt extrem de limitate și se fac producții mai mici.

Teatrul independent e divers, avem teatru social, politic, muzical, avem spectacole necesare. Dar nu există spații potrivite pentru ele. Am bătut toată țara cu spectacolele în care am jucat, mai ales cu „Străini în noapte” unde am fost în cele mai improbabile și improprii locuri și ne-am adaptat. Dar soluția nu este ca artiștii să se adapteze acestor condiții, pentru că deja au făcut-o, jucând în țară în niște case de cultură lăsate în paragină, cu tavane sparte din care curge apă, cu frig pe care-l îndură toți, cu scaune jerpelite. Teatrul independent se susține prin puteri proprii și asta înseamnă bilete mai scumpe, pentru că sălile trebuie închiriate și implică multe costuri care nu pot fi acoperite altfel.

Cultura nu se face doar la teatrele de stat, ci și cu spectacole independente, diverse, în care joacă mulți tineri, asta ar trebui să înțeleagă statul. O varietate mai mare duce și la un sistem de concurență, de performanță între teatre și între artiști. Este nevoie de o lege care să creeze spații adecvate pentru teatru, în toată țara. Sunt orașe mari din România care nu au teatre sau care au dar nu pot găzdui spectacole invitate sau spectacole ale teatrelor independente. Este nevoie de sprijin pentru teatrul și cultură în general. Pentru că oamenii au nevoie de asta și e important să fie parte dintr-un sistem cultural. Și nu se poate reuși decât printr-o politică culturală clară, strategică, predictibilă, nu prin tăieri.

Despre Florin Piersic și întâlnirile care schimbă destine

Ați petrecut peste un deceniu pe scenă alături de Florin Piersic. Care este lecția cea mai prețioasă pe care ați primit-o de la el?

Am petrecut mai mult de 14 ani pe scenă alături de Florin Piersic, iar lecția cea mai prețioasă este respectul față de public. Florin Piersic spunea mereu și repeta asta și înainte de începerea spectacolului, că existența noastră a actorilor pe scenă este strâns legată de public, că noi fără public nu am exista, și are dreptate. Publicul trebui să simtă că ești sincer față de el și dai tot ce ai tu mai bun în acel moment pe scenă. Nu ai voie să-l minți, să-l înșeli sau să vii cu o jumătate de măsură în fața lui. De la momentul în care-și aranja costumul pentru a fi impecabil pe scenă, până la următoarele repetiții pe care le aveam împreună, unde lucram pentru a corecta anumite momente, arăta în fiecare clipă cât de important este să te pregătești pentru spectacol ca și cum ar fi unica și cea mai importantă întâlnire pe care o ai cu publicul.

Există un moment de culise cu Florin Piersic pe care publicul nu îl cunoaște și care spune esența omului din spatele legendei?

Am repetat cu el „Străini în noapte” multă vreme. Florin Piersic făcea naveta Cluj-București ca să repete cu mine. La premiera spectacolului reluat în formula aceasta, fiindcă inițial jucase cu Emilia Popescu, avea mari emoții și pentru mine a fost ușor de neînțeles, pentru că el știa foarte bine spectacolul pe care îl jucase de multe ori, și pentru că… era Florin Piersic. Emoțiile mele erau mai mici decât ale lui pentru că, de fapt, el își dorea atât de mult ca eu să fiu bine, încât îmi repeta constant că „o să fie bine” și preluase din emoțiile mele. Mi s-a părut atât de frumos și de generos că un mare actor precum Florin Piersic era atât de emoționat în culise pentru mine.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea profesională cu el?

Întâlnirea profesională cu Florin Piersic a însemnat enorm. Am jucat cu un foarte mare actor și cu o mare vedetă, iar în cazul lui Florin Piersic cei doi termeni chiar se întrepătrund. Orice actor își dorește să lucreze cu o mare personalitate. O astfel de colaborare îți dă cumva și măsura ta ca actor, să vezi dacă reușești să te ridici sau să te apropii de nivelul lui. Iar un actor cu experiență știe să-ți dea pentru a primi înapoi, se creează un parteneriat, o relație justă și necesară pentru ca publicul să te creadă atunci când ești pe scenă. Ai de învățat enorm, de la micile accidente care se pot întâmpla pe scenă și pe care un mare actor știe să le rezolve cu ușurință, până la opțiunile juste pentru spectacol, la modul în care simte publicul și cum se raportează la el. Nu sunt lecții pe care le înveți în școală, dar pe care le deprinzi dintr-o astfel de colaborare și înveți să ți le asumi.

A fost un mare privilegiu să stau atât de mult în jurul lui nu doar pe scenă, ci și pe parcursul călătoriilor noastre, de mii de kilometri parcurși împreună, în care am ascultat poveștile lui, părerile și anumite sfaturi foarte bune și înțelepte pe care mi le-a dat. Unul dintre ele suna cam așa: „Nu vreau să mă cert, pentru ca s-ar putea să nu am timp să mă mai împac”. Nu l-am văzut niciodată purtând pică cuiva sau neiubind pe cineva.

Cum explicați fenomenul Piersic unei generații care nu l-a văzut în perioada sa de maximă popularitate?

A fost foarte interesant pentru mine să văd publicul care ne aștepta înainte de la spectacole și la aplauze, pentru că nu era format doar din fani din generația lui, ci dimpotrivă. Am avut un public tânăr, am văzut chiar și copii. Îmi amintesc un copil de 10 ani care și-a întins mâna spre Florin Piersic să-l atingă pe scenă, un copil care era la fel de emoționat ca bunicii lui care erau mai aproape de vârsta lui Florin.

Lucrurile pe care Florin Piersic le-a făcut au lăsat o urmă în conștiința publicului pentru că au fost foarte valoroase, altfel ar fi fost o vedetă de carton și n-ar fi rămas atât de mult în sufletul și memoria publicului. Generațiile tinere care-l apreciază și îl iubesc o fac pentru că simt, poate fără să-și explice, că întreaga sa carieră și personajele sale din teatru și din filme au cu adevărat o valoare care nu are legătură cu timpul. Și asta mă face să le transmit tinerilor un gând: Aveți grijă ce îmbrățișați și ce iubiți acum, gândindu-vă dacă acest lucru va avea același impact asupra voastră sau îl veți iubi și mai târziu, peste 30 sau 50 de ani… Și dacă amintirile voastre peste 30 de ani vor fi la fel de puternice, înseamnă că lucrul îmbrățișat în trecut este cu adevărat valoros.

Educația prin teatru

Ați susținut importanța educației teatrale în școli. Ce poate învăța un adolescent din teatru, chiar dacă nu va deveni niciodată actor?

Din fericire știu că s-a introdus această materie în liceu.  Mie mi se pare extraordinar ca tinerii să învețe un instrument, să facă sport, să se familiarizeze cu arta și cu teatrul. Iar educația teatrală nu te duce neapărat spre o carieră în domeniu, ci jocul prin teatru sparge foarte multe bariere, te ajută să te cunoști, să îți cunoști mai bine sentimentele și să ți le ordonezi într-un anume fel, te ajută să relaționezi cu ceilalți, și mai ales te ajută să devii empatic.

Credeți că teatrul poate funcționa ca formă de igienă emoțională într-o societate din ce în ce mai anxioasă?

Într-o societate dominată de rețele sociale și atât de multă violență, teatrul te învață să prețuiești sentimentele, relaționarea reală dintre doi oameni, nu pe cea virtuală. Pentru mulți copii și mai ales pentru adolescenții timizi care nu au încredere în ei, teatrul nu este doar un exercițiu, ci o metodă extraordinară de a te cunoaște, de a căpăta încredere și te ajută să fii mai bun. Atunci când înveți să te joci cu oamenii din jurul tău și să-i asculți în mod real devii un om mai bun și mai pregătit pentru viață pentru că vei ști să faci față neprevăzutului și vei deveni mai curios și mai înțelegător față de ce e în jurul tău. Prin urmare, mi se pare esențial ca părinții să-și apropie copiii de teatru, să-i ducă la spectacole și la cursuri, de mici, să le deschidă portița aceasta a curiozității. Nu am întâlnit niciodată niciun copil și niciun adult care să fi fost la teatru sau la cursuri de teatru care să spună că nu i-a făcut bine, ci dimpotrivă.

Care sunt problemele emoționale pe care le observați cel mai des la generațiile tinere?

Una dintre problemele pe care le observ cel mai des este dificultatea de a opta pentru ceva. Tinerii sunt bombardați cu informații din toate părțile și nu știu încotro să o apuce, să discearnă și să înțeleagă ce le este util. Sigur că sunt și copii care au și își cultivă pasiuni de mici, iar pentru ei poate fi mai ușor, dar pentru majoritatea copiilor devine grea tocmai această conturare a unei opțiuni: „unde merg, ce vreau de la viața mea și ce cred că aș putea să fac”. În mare măsură sunt responsabili părinții, dar mai contează anturajul și școala. Cred că mai degrabă e o ruptură între sistemul parental și școală, iar aceasta din urmă nu poate suplini ce ar trebui ca părinții să le ofere copiilor, cel puțin în cazul părinților care se așteaptă ca școala să fie cea care se ocupă în mod exclusiv de educația copiilor.

Dacă ați putea introduce o singură lecție obligatorie în toate școlile din România, care ar fi aceasta?

E greu de ales o singură lecție de predat copiilor, dar una dintre cele mai importante mi se pare sinceritatea față de ei înșiși, îndemnul de a-i face să descopere ce este bun în ei, de a cultiva acel lucru bun în fiecare copil. Poate unul e bun la desen, altul la matematică sau la tâmplărie, dar important este să-i descoperi pasiunea și să-l ajuți s-o cultive, să-i dai curajul și încrederea că poate merge pe acel drum.

Filmul românesc și experiența internațională

Ați lucrat atât în România, cât și în Franța. Ce diferențe fundamentale există între cele două industrii?

O diferență fundamentală o reprezintă banii. Am depășit bariera limbii, nu am avut o problemă de acomodare. Talent există în ambele părți, dar ce face diferența este situația financiară. În cinemaul francez am descoperit o industrie solidă, nu doar prin producția de film, ci în tot sistemul: foarte multe cinematografe și nu doar în mall-uri, și un public atașat de cinemaul francez pe care-l iubește și îl susține. Am filmat și în sate în care, după ce terminam, mergeam la câte un cinema cu 200-300 de locuri unde era aproape plin de fiecare dată. Toate acestea se reflectă pe platoul de filmare și în fiecare echipă. Fiindcă atunci când ai confortul unui număr de zile de filmare, când fiecare departament este respectat și prin prisma finanțării, de la decoruri, costume și actori, creativitatea este încurajată și susținută. Există un mare respect pe care Franța și statul francez îl arată cinemaului, iar datorită acestui fapt există o diversitate mai mare în cinema: filme de autor, de artă, comerciale, istorice, comedii, filme de război, polițiste, filme și seriale pentru copii și așa mai departe.

În cinemaul românesc creativitatea a mers în direcția supraviețuirii, a găsirii de formule care să suplinească goluri. Câteodat a funcționat, câtedată nu, și s-a văzut. Îmi pot da seama că o producție ar fi arătat altfel dacă ar fi avut mai mult timp, mai mulți bani, mai multă susținere.

O societate se educă și prin cinema și mai ales dându-i și această diversitate, oferind artiștilor libertatea să se exprime. Avem nevoie de experimente. Spectatorul e dornic să se descopere la fel de mult cum are nevoie și autorul. Iar cinemaul românesc trebuie încurajat și susținut pentru a avea această diversitate de care să beneficieze toți creatorii și toți spectatorii.

Actorul român este mai creativ tocmai pentru că lucrează cu resurse mai puține?

Nu, un actor nu este mai creativ pentru că lucrează cu resurse mai puține, din contra, este mai stresat. Atunci când știi că nu poți face dublele necesare, nu ai timp să cauți împreună cu regizorul noi soluții, nu devii mai creativ, ci mai degrabă devii un supraviețuitor. Îmi amintesc că pentru o scenă mai grea din filmul „Je vous trouve très beau” am tras 28 de duble, și nu pentru că nu reușeam să fim creativi sau greșeam textul. Michel Blanc, un actor deosebit, care din păcate nu mai este printre noi, avea foarte mare grijă la nuanțe și cerea acele duble pentru că el căuta o anume dinamică. Exista timpul necesar ca pentru un singur cadru să căutăm nuanța perfectă. În cinemaul românesc nu cred că ne putem permite luxul ca pentru un singur cadru să ne luăm o zi întreagă dacă este nevoie. Creativitatea ține de talent, iar talentul este universal, dar el există sau nu.

Cum vedeți evoluția cinematografiei românești după succesul Noului Val?

E ceva paradoxal: cu cât succesul a fost mai mare cu atât susținerea statului a fost mai mică. Succesul a fost invers proporțional cu investiția necesară în cinema. Ajung să cred că succesul în cinemaul românesc depinde exclusiv de calitatea unor oameni și a filmelor lor, decât de existența unei cinematografii care este din ce în ce mai neajutorată și tratată din ce în ce mai mult ca o Cenușăreasă a culturii. Succesele rămân aici întâmplări fericite nu rezultatul investiției unei țări care are ceva de apărat și o nație de educat. Statul face foarte puțin pentru a susține o cinematografie care ar putea fi mult mai bogată decât este acum.

Ce lipsește astăzi pentru ca actorii români să fie prezențe constante în marile producții europene?

Lipsește propriul cinema. Actorii australieni, britanici, francezi, polonezi care ajung la Hollywood lucrează mult la ei în țară, filmele lor ajung să fie văzute și apreciate în alte țări. Actorii străini sunt mult mai prezenți față de actorul român care face film odată la nu știu cât timp, sunt puține filme, puține roluri, puțini bani. Nu ai unde să-ți exersezi profesia, să joci cât ai vrea și cât ai putea. Și nici nu poți să-ți lași casa ta, profesia ta, să te muți în altă parte unde vei fi mereu un actor străin. E una să pleci din țara unde-ți exersezi meseria la teatru sau film, cum poți, și alta e să stai pe bară niște ani în altă parte, ca să prinzi un rol; lucrurile nu funcționează nici așa. Actorii francezi foarte mari pe care-i vedem în producțiile americane sunt cei care fac filme pe bandă rulantă în Franța, sunt foarte apreciați acolo și ajung să fie „împrumutați” de alte producții, ceea ce nu e cazul la noi, unde situația este complet diferită.

Dacă ați putea relua un rol din filmografia dumneavoastră, pe care l-ați alege și de ce?

Am tendința ca atunci când mă privesc să spun că aș relua ceva și aș face mai bine, dar așa ceva nu este posibil. Ce mi-ar fi plăcut însă e să fi existat o continuare a filmului „Je vous trouve très beau”, care a fost un mare succes în Franța și nu numai. Însă este imposibil. Dar am făcut acest exercițiu de imaginație: cum ar fi arătat povestea acestor doi oameni peste 20 de ani.

Secțiune specială – TIFF 2026

TIFF a devenit mai mult decât un festival de film; pentru mulți este un barometru al culturii române contemporane. Cum priviți evoluția festivalului de la primele ediții până astăzi?

Fiecare țară care se respectă ar trebui să aibă cel puțin un festival important, iar TIFF este un exemplu. TIFF a pornit ca un proiect ambițios și a devenit un festival foarte important în Europa. A crescut de la an la an, am văzut această efervescență din ce în ce mai mare de fiecare dată când am fost. A adus actori mari pe care ai rar șansa să-i întâlnești, cum au fost Vanessa Redgrave, Alain Delon, iar acum Ornella Muti. TIFF a dat publicului oportunitatea a vedea mai multe genuri de filme și realizatorilor ocazia de le prezenta unui public numeros și divers.

Anul acesta am fost la TIFF cu „Delta Sălbatică”, un documentar făcut de aceeași echipă care a realizat „România Sălbatică”. Iar acest film a avut un impact deosebit, a fost prezentat în Piața Unirii în fața a 3000 de oameni care au stat până târziu în noapte să-l vadă, a luat și Premiul Inimii la TIFF. Mi s-a părut extraordinar. TIFF e unul dintre acele lucruri cu adevărat extraordinare care s-au întâmplat în România ultimilor 20 de ani.

 Ce rol joacă TIFF în descoperirea și promovarea noilor generații de cineaști?

Aici ai ocazia să vezi cinema tânăr, în special în secțiunea de scurtmetraje, unde am participat și eu de câteva ori. Iar asta este foarte important, cu atât mai mult cu cât viața scurtmetrajelor în România e strict legată de festivalurile în care ai ocazia să le vezi și să discuți despre ele.

Ideea celor 10 actori care s-au remarcat în teatru și ajung la 10 pentru film iarăși este una lăudabilă, pentru că ei au ocazia să cunoască producători, regizori, directori de casting și alți actori, iar aceștia la rândul lor să descopere oameni interesanți. Chiar pot să se lege aici niște cariere.

Festivalul este și o bună ocazie de a ne întâlni și de a ne cunoaște mai bine în această breaslă și de a stabili legături care pot naște proiecte și idei noi. TIFF este un festival de anvergură în care se poate face asta.

Ce film românesc recent considerați că surprinde cel mai bine România prezentului?

Prezentul în România se schimbă cu rapiditate. Dar există categoric niște filme care au marcat România de după 90, începând cu „Moartea domnului Lăzărescu”, „A fost sau n-a fost”, „După dealuri”, „Bacalaureat” și altele. Mi s-au părut, foarte importante, în ultima vreme, filme precum „Libertate” și „Anul Nou care n-a fost”, pentru memoria noastră.
Avem deseori tendința de a uita ce-a fost cu trecutul nostru și aceste filme reamintesc oamenilor de momente din trecut și oferă context. Iar copiii mei care nu au trăit perioada teribilă de dinainte de dinainte de 89 le-am arătat aceste filme.
Pentru că generația nouă are nevoie de filme care să le explice generația părinților lor. Iar aceste două filme mi s-au părut foarte importante.

Există suficient curaj în cinematografia românească actuală pentru a aborda teme incomode?

Nu de curaj ducem lipsă, ci de finanțare. Sper și îmi doresc foarte mult să se nască filme care să vorbească despre perioada unei justiții acaparate, de tot tumultul pe care l-am trăit recent, de la ultimele alegeri încoace. Sper să existe regizori care să abordeze și temele astea, deși ne trebuie puțină distanțare pentru a vorbi despre ele, pentru că deocamdată le trăim din plin.

Cum vedeți raportul dintre succesul de festival și succesul la public?

Acest raport este inexistent. Majoritatea filmelor de festival n-au avut succesul de public pe care-l merită pentru că n-au avut distribuția, promovarea și susținerea de care au avut nevoie, statul nu le-a ajutat să fie prezente peste tot. Apreciez eforturile cineaștilor care fac caravane și încearcă să-și promoveze filmele în toată țara. Multe orașe nu au cinema și oricum acolo nu au cum să ajungă filmele. Cred că există un public dornic să vadă filme de festival dar nu are unde să le vadă și aici e iarăși o problemă care are nevoie de soluții din partea statului care ar trebui să intervină și să le susțină.

Ce mesaj le transmiteți tinerilor actori și regizori care vin la TIFF cu primul lor proiect și speră să fie remarcați?

Să aleagă să fie autentici în demersul lor și în ceea ce își propun să spună, să fie sinceri, să nu meargă cu trendul sau cu valul.

Secțiune specială – „Delta Sălbatică”

Ce v-a atras și plăcut cel mai mult la acest documentar

M-a atras totul. Ideea de a deveni vocea apei, de a spune povestea din perspectiva unui personaj, mai precis a apei care vorbește despre ea, mi-a plăcut mult, pentru că a umanizat întregul discurs. Imaginile sunt monumentale, aproape că n-ar avea nevoie de vorbe, pentru că ele vorbesc atat de frumos de la sine. Fiecare cadru e o pictură, o mică operă de artă. E absolut extraordinar ce a realizat echipa care a filmat timp de 5 ani în Delta Dunării.

Să fiu o părticică din toată această construcție atât de muncită fost din capul locului o mare bucurie. Mi-am dorit să fac parte din acea echipă. A existat și provocarea faptului că n-am făcut niciodată narațiunea unui film de aproape 2 ore. Am făcut teatru radiofonic, am înregistrat audiobook-uri, dar aici a fost cu totul altceva. A fost o provocare să găsesc măsura exactă a personajului povestitor astfel încât să nu tulbur povestea imaginii și a muzicii excepționale compuse de Alexei Țurcan, ci să devin parte integrantă din film. Spectatorul intră în povestea Deltei Sălbatice și rămâne fermecat nu doar pentru imagine, muzică, vocea Irinei Rimes sau vocea Medeei Marinescu, ci pentru că elementele au devenit un tot unitar care îl cuprinde și care îl vrăjește.

Ce lucruri interesante/ noi ați învățat pe parcursul acestui proiect, atât despre perspectiva lucrului pentru un documentar, cât și despre natura și poveștile Deltei?

E ceva foarte interesant, pentru că am lucrat cu o echipă diferită de cea a unui film artistic. Dan Dinu, regizorul documentarului „Delta Sălbatică” este cel care a făcut și „România Sălbatică”. Am descoperit un om care a ajuns la regie pentru că iubește natura. Este în primul rând un om legat de natură și apoi un pictor al ei. Iar la el n-am simțit nimic din orgoliul unui artist, din ego-ul unui realizator. Am văzut că fiind atașat de ceea ce iubește, vorbește foarte mult despre asta, nefiind interesat de succes. Undeva înăuntrul nostru, noi artiștii ne dorim ca spectacolul sau filmul să aibă succes și vizibilitate. Dan a făcut acest proiect fără a se gândi la succes, la finalitatea proiectului, ci gândindu-se la ce înseamnă cu adevărat Delta, cât de importantă este ea și de ce trebuie să o cunoaștem pentru a o putea apăra și proteja. Abordarea lui a fost diferită. Poate că asta l-a făcut să aibă perseverența să lucreze împreună cu echipa lui timp de cinci ani. Și asta m-a învățat lucrul la acest proiect: să te lupți să spui ceva pentru că iubești acel ceva foarte mult și pentru că simți nevoia să-l aperi.

Filmul are, pentru mine, nu doar o dimensiune artistică. Impactul civic este extrem de important. Până la acest proiect nici eu nu am știut cât de importantă este această bogăție și cât de mult rău am continuat să facem cu sau fără voia noastră Deltei. Nu numai că nu știm cum s-o protejăm, dar nici n-am făcut nimic cu adevărat să o protejăm. Acest documentar este discursul unor oameni care nu și-au propus să facă un film care să placă publicului, ci un film care să apere ceva valoros.

Ce face acest proiect unic și irepetabil, dincolo de conținutul și munca depusă la realizarea lui, din perspectiva de spectator?

Sunt o sumedenie de observații legate de comportamentul animalelor, de modul în care relaționează acestea. Ce m-a impresionat foarte mult a fost să descopăr câtă iubire și câtă consecvență au aceste animale în viețile lor de cuplu, câtă imaginație au, cum știu să-și protejeze puii – lucruri pe care doar în acest film le-am găsit, pentru că Dan a urmărit comportamentul lor pe parcursul mai multor ani și a reușit să-l decripteze și să-l prezintă într-o formă clară și coerentă.

Dincolo de toate informațiile, descrierile foarte bine documentate legate de tot ceea ce există în Delta Dunării, de informațiile pe care le vezi atât de bine explicate, filmul are ceva unic și irepetabil pentru un documentar: are emoție. Eu am lăcrimat la finalul filmului și probabil și cei care vor vedea filmul în cinematografe se vor emoționa și vor înțelege fără prea multe explicații de ce.

Secțiune specială – filmele pentru copii

Ați jucat în copilărie în filme pentru copii și reveniți într-un film pentru copii ca părinte.
Ce v-a fascinat în copilărie pe platou și ce sfaturi ați avea pentru copii, dar și pentru realizatorii acestora? Și ce vă atrage acum – ce e diferit ca abordare la un film pentru copii, din perspectiva actorului adult?

Lumea filmului este fascinantă mai ales pentru un copil pentru că este o lume fantastică, o lume în care orice este posibil. Pe cât de fantastică e această lume, pe atât este de reală, de fapt, pentru un copil. Gopo m-a făcut să cred că Scăpărici există, Oachi vorbește și Omide poate să zboare. Chiar dacă la vremea aceea nu existau decât niște bucăți de plastilină, eu le vedeam vorbind, zburând și relaționam cu ele. Gopo ne-a indus scenariul, nu ne-a obligat să-l învățăm la virgulă, ne-a prezentat lumea, s-a jucat ca un copil împreună cu noi, iar replicile și situațiile s-au născut pe platou pentru prima oară. Și asta dă profunzime și autenticitate filmului. Un copil are nevoie să creadă.

Sfatul meu pentru copii este să nu se lase intimidați de ideea de cameră, proiectoare, platou de filmare. Există doar o lume în care orice se poate face. Iar pe cei care fac filme pentru copii i-aș ruga să le dea libertate, să nu-i încorseteze într-un text care trebuie spus cu exactitate și rigiditate, să le dea libertatea de a improviza, de a veni cu propriile lor replici și gânduri, fiindcă au această putere. Atunci când se joacă singuri cu păpușile, trenulețele, mașinuțele, copiii construiesc scenarii și replici care uneori sună mai bine decât cele pe care le scrie un scenarist adult. Copiii au o imaginație care depășește de multe ori imaginația adulților. Asta le-aș reaminti realizatorilor de filme pentru copii.

Ce ne lipsește, dincolo de finanțare, pentru a realiza cu adevărat un nou val de filme pentru copii?

Al doilea lucru care cred că ne lipsește, după finanțare, este curajul de a redeveni copii și de a ne juca, de a spune povești fantastice.

Întrebare de final

După aproape cinci decenii petrecute în preajma scenei și a camerei de filmat, ce credeți că a rămas neschimbat în Medeea Marinescu?

A rămas neschimbată bucuria de a mă juca. Nu pot sta mult timp foarte serioasă. Mă bucur din suflet că am avut șansa să găsesc o meserie care să se potrivească felului meu de a fi.

Iar dacă peste 30 de ani un spectator va rosti numele dumneavoastră, ce ați vrea să-și amintească mai întâi: Mirabela, actrița, colega, mama sau omul?

Categoric: omul.