Așa mâhnire dulce-i despărțirea. Nu cred că există în întreaga literatură o alăturare de cuvinte care să surprindă mai bine sentimentele contradictorii și, în același timp, complementare ale unei despărțiri. Luate împreună, cuvintele Julietei păstrează în ele perspectiva revederii.
Dar ce se întâmplă atunci când nu te desparți de o persoană, ci de locul pe care îl numeai „acasă”? Cred că aceeași „mâhnire dulce” există și aici, numai că revederea nu mai poate împăca cele două trăiri.
Există acele despărțiri dulci de acasă care se produc cu mult înainte de a părăsi fizic spațiul familiar. Sunt cele în care începi, cu săptămâni înainte, să te proiectezi într-un univers nou, iar marea de necunoscut din fața ta nu ți se pare străină, pentru că ai libertatea de a o modela după bunul plac. Îți construiești în minte viața care urmează fără să existe, deocamdată, limitele realității care să o contrazică. Într-un fel, ai început deja să aparții altui loc înainte de a-l fi părăsit definitiv pe cel vechi, iar fiecare zi rămasă pare o agonie până când, în sfârșit, pleci.
Și există plecările pe care nu le-ai ales. Plecarea nu mai este o promisiune, ci ceva ce ai amâna oricât ți s-ar permite, iar apropierea ei te face să descoperi cât de profund ți-ai legat existența de un spațiu pe care ani întregi l-ai considerat de la sine înțeles. O terasă, niște pereți sau străzile pe care le-ai parcurs de nenumărate ori se dezvăluie atunci ca un soi de companion tăcut, unul care știe despre tine mai mult decât ar putea cuvintele să cuprindă și care, fără să-ți dai seama, a devenit o prelungire a celui care ești.
Iar imposibilitatea revederii le aparține, într-un fel, amândurora. Te poți întoarce între aceiași pereți sau pe aceleași străzi, dar locul nu mai evoluează odată cu tine și, din momentul în care ai plecat, a încetat să mai fie o prelungire a celui care ești. Poate că a devenit între timp prelungirea vieții altcuiva sau poate că a rămas pur și simplu abandonat, dar, oricare i-ar fi fost destinul, pentru tine nu mai poate fi decât mărturia a ceea ce a fost cândva. Întoarcerea seamănă mai puțin cu o reîntâlnire și mai mult cu privirea unei fotografii: recunoști totul, poate chiar fiecare detaliu, dar ceea ce privești aparține deja trecutului. Locul acela a încetat să mai fie „acasă” în momentul în care ai plecat, iar ceea ce găsești la întoarcere păstrează deopotrivă amintirea a ceea ce a fost și a celui care ai fost tu acolo.
María Ángeles (Carmen Maura), o femeie de 79 de ani de origine spaniolă, aparține unei comunități stabilite de generații în Tanger, unde numeroși spanioli și-au găsit refugiul după ce au fost nevoiți să fugă de dictatura franchistă. Cu timpul, mulți dintre ei s-au întors în Spania, însă pentru María această istorie are prea puțină însemnătate: Tangerul înseamnă acasă.
Sosirea fiicei sale, Clara (Marta Etura), venită de la Madrid pentru a vinde apartamentul și a-și muta mama mai aproape de familie, amenință însă viața pe care María și-a construit-o aici. Ceea ce pentru Clara pare o decizie firească, pentru mama ei echivalează cu destrămarea unei existențe pe care nu o consideră încă încheiată. Refuzând ca altcineva să hotărască în locul ei când trebuie să se despartă de această viață, María încearcă să recupereze, bucată cu bucată, ceea ce îi aparținea și să-și revendice locul în orașul pe care continuă să-l numească „acasă”.
Tema nu este una tocmai nouă, filme precum Aquarius sau Thelma explorând-o deja sub diverse forme și, deși ceva mai rudimentar construit în comparație cu titlurile precedente, Strada Málaga își spune povestea cu atâta afecțiune și, mai ales, cu atâta umor, încât merită toate minutele petrecute în sala de cinema.
Totul în film pornește de la felul în care Tangerul a devenit, după atâția ani, o prelungire a Maríei. Tabieturile ei, oamenii cu care se întâlnește, muzica pe care o ascultă sau plimbările prin oraș conturează o existență care nu mai poate fi desprinsă de locul în care s-a format.
Mi-a rămas în minte scena în care Clara revine în oraș, iar cele două ajung la cafeneaua pe care o frecventau în copilăria ei. Desertul care îi era cândva preferat se află încă acolo, numai că pentru ea nu mai înseamnă mare lucru. Pentru María, în schimb, cafeneaua continuă să facă parte din viața pe care o trăiește. Cele două se află în același loc, dar numai una dintre ele îl mai poate numi „acasă”: pentru Clara, el a încetat să evolueze odată cu ea în momentul în care a plecat, în timp ce pentru María continuă să fie o prelungire a existenței sale.
Asemenea vestigii sunt presărate pretutindeni prin film, fiecare adăugând câte ceva legăturii dintre María și strada Málaga. Intervenția regizorală este, intenționat, una minimalistă: Touzani nu lasă camera să ne ghideze prin această lume, ci personajul, tratând relația cu actrița sa ca pe un dans în care știe când să facă un pas înapoi și să o lase pe Maura să conducă. María este cea care ne poartă prin apartament și apoi pe străzile Tangerului, iar camera se mulțumește să o urmeze.
Strada Málaga este, de altfel, un one-woman show, toate celelalte personaje gravitând în jurul Maríei Ángeles, ceea ce lasă aproape întregul film pe umerii lui Carmen Maura. Veterana cinemaului spaniol, cu o carieră de peste cinci decenii strâns legată de filmele lui Pedro Almodóvar, este însă exact genul de actriță căreia îi poți încredința un asemenea rol.
Maura te poartă prin toate trăirile personajului, făcând palpabilă legătura Maríei cu acest loc. În plăcerile ei și în tabieturile la care refuză să renunțe se adună toate acele lucruri mărunte prin care ajungem, adesea fără să ne dăm seama, să definim ce înseamnă „acasă”. Nu trebuie să ne recunoaștem în gesturile Maríei pentru ca, privind-o, să ne gândim la propriul fel în care am ajuns să dăm aceluiași cuvânt un înțeles.
Faptul că filmul îi aparține atât de mult Maríei vine însă în detrimentul personajelor secundare, iar cel mai tare am resimțit asta în cazul Clarei. Motivele ei sunt cu siguranță mai întemeiate decât ajungem să înțelegem, dar filmul le explorează prea puțin. Decizia de a vinde apartamentul și de a-și muta mama la Madrid poate părea astfel pur utilitară. Aceeași superficialitate se regăsește la majoritatea personajelor secundare, dar nu le afectează pe toate în aceeași măsură. Povestea de dragoste cu anticarul Abdeslam (Ahmed Boulane) este simplă, dar afectuoasă, și funcționează foarte bine în registrul acesta. Prietena măicuță, interpretată de María Alfonsa Rosso, există aproape exclusiv pentru umor, însă cele două sunt atât de amuzante împreună încât superficialitatea personajului contează prea puțin.
Această prelungire a Maríei în spațiul pe care îl locuiește se regăsește și în imaginea lui Virginie Surdej, care nu încearcă să facă din Tanger un spectacol separat de personaj, ci îl privește așa cum îl privește ea. Apartamentul și strada sunt dominate de o lumină caldă, deseori aurie, iar contrastul cu azilul, rece și impersonal, se simte imediat. María poate locui acolo, dar nimic din acel spațiu nu îi aparține.
Ce mi-a plăcut însă cel mai mult este că, deși ajungem să cunoaștem Tangerul atât de bine, nu avem niciodată impresia că ne aparține. Îi recunoaștem străzile și locurile în care María se întoarce, dar orașul rămâne al ei. Ea este cea care ni-l prezintă, în ultimele zile înainte de despărțire, când pare mai viu ca oricând.
Și muzica aparține aceleiași lumi. Pick-up-ul și discurile fac parte din rutina Maríei, iar selecția muzicală i se potrivește atât de bine încât pare să emane din ea și să se răspândească prin apartament. Devine un soi de coloană sonoră comună a Maríei și a locului pe care îl numește „acasă”.
Inițial, aveam în plan să închei acest text pe o notă ceva mai pesimistă, dar, pe măsură ce am scris și am privit mai atent înapoi la film, mi-am dat seama că nu ar trebui. Și cred că nici tu.
Indiferent cât timp ai numit un loc „acasă”, există acele zile care preced despărțirea de el, una dintre despărțirile mâhnite despre care vorbeam la început. Pentru că am omis atunci, intenționat, ceva. Spuneam că agonia începe din momentul în care închizi pentru ultima dată ușa locului pe care l-ai numit acasă, dar nu am spus nimic despre zilele de dinainte. La începutul textului vorbeam despre felul în care, înaintea unei plecări, ne modelăm în minte viața care urmează, într-un moment în care realitatea nu a avut încă timp să diminueze posibilitățile imaginației. Numai că, înaintea unei despărțiri pe care nu ne-am dorit-o, procesul ajunge să funcționeze în sens invers. În ultimele zile nu îți mai imaginezi viața pe care ai putea să o trăiești acolo, ci încerci să-i dai, în sfârșit, contur celei pe care ți-o imaginai înainte să te muți.
Ajungi, în sfârșit, la muzeul despre care ți-ai promis, cu cinci ani în urmă, că va fi primul lucru pe care îl vei vizita după ce te muți. Îți bei cafeaua privind oamenii care trec, bucurându-te pur și simplu de haosul orașului, așa cum te vedeai făcând în ziua în care ai semnat contractul de închiriere. Te plimbi prin parcul din fața casei, pe care l-ai privit în fiecare zi de la fereastră fără să intri vreodată în el, sau încerci, în sfârșit, restaurantul despre care ai citit atunci când căutai primele informații despre cartierul în care urma să locuiești.
Pentru câteva zile, viața pe care o trăiești începe, în sfârșit, să semene cu cea pe care ți-ai imaginat-o înainte să ajungi acolo. Și tot ce era nevoie a fost să te desparți de acel loc…
Calle Málaga / Strada Málaga rulează în cinematografele din România începând cu 2 octombrie 2026, distribuit de Good Time Films.
- Regia: Maryam Touzani
- Scenariul: Maryam Touzani, Nabil Ayouch
- Distribuție: Carmen Maura, María Alfonsa Rosso, Miguel Garcés, Marta Etura, Ahmed Boulane
- Gen: Comedie, Dramă, Romantic
- Durata: 116 minute
- Rating: AP12 – Acordul părinților pentru copiii sub 12 ani
- Studio: Les Films du Nouveau Monde, Mod Producciones, ONE TWO Films
- Distribuit în România de: Good Time Films
- Sinopsis: “Maria Angeles, o femeie spaniolă de 79 de ani, trăiește singură în Tanger, în nordul Marocului, unde se bucură de ceea ce are de oferit orașul și de viața ei de zi cu zi. Totul se schimbă când fiica ei, Clara, sosește de la Madrid pentru a vinde apartamentul în care a locuit toată viața. Hotărâtă să rămână în orașul în care a crescut, ea face tot posibilul pentru a-și păstra locuința și a recupera obiectele acumulate de-a lungul vieții. Și, în mod neașteptat, redescoperă dragostea și senzualitatea.”
