“Aducând aminte de Body Snatchers, acesta este apusul rasei umane, executat impecabil.”
Regizor: Kiyoshi Kurosawa
Lansare: –
Durata: 2h 9min
Studio: Nikkatsu
Distribuitor: BIFF
Clasificare: A.P.12
Actori:
Masami Nagasawa … Narumi Kase
Ryûhei Matsuda … Shinji Kase
Hiroki Hasegawa … Sakurai
Sinopsis:
Trei extratereștri vin pe Pământ pentru a pregăti o invazie și iau în posesie corpuri umane.
Recenzie:
După ce s-a întors la genul care l-a consacrat anul trecut la Berlinale cu thriller-ul amețitor „Creepy”, Kiyoshi Kurosawa vine la ediția cu numărul 70 a festivalului de la Cannes cu apocalipsa liniștită din „Before We Vanish”. Dacă am fi la Bravo, ai stil, am putea spune că japonezul este în elementul tău cu retro futurismul (fiind fan declarat Kubrick și Tarkovsky) afișat de peisajul dezolant premergător dezastrului, și chiar dacă nu suntem, fiecare cadru, fiecare scenă în sine dezvăluie goluri în care orice ar putea sălășlui – de la exerciții la mundan, la răpirea de niște abilități pe care le luăm în mod cert de-a gata.
Cut-ul cu care se deschide pelicula e unul sângeros (Kurosawa – care, by the way, n-are nicio legătură de rudenie cu the Kurosawa – își scoate la iveală ghearele de mult ascuțite în horror). Yuri Tsunematsu, în uniforma sa de școală pătată din abundență de sânge, mergând în plină stradă către un sfârșit sigur pe care pare să-l evite printr-o serie de miracole. Aceeași Yuri stă deasupra ceea ce presupunem că sunt părinții ei, într-o baltă crescândă de sânge. În apropierea acestui carnagiu se regăsește și cinicul Sakurai (Hiroki Hasegawa), un jurnalist de tabloid, care află că în spatele acestui peisaj se regăsește o forță extraterestră.
De partea cealaltă a poveștii e o altă cheie în care se poate interpreta filmul, dar și bucata „de suflet” pe care Kurosawa a inserat-o atât în ceea ce a regizat, cât și ce a adaptat după romanul lui Tomohiro Maekawa. Delicata Masami Nagasawa e o ilustratoare înșelată de soț, așa că atunci când Ryuhei Matsuda se întoarce acasă lipsindu-i tehnicile de bază de socializare, ea tratează situația ca pe un „hai s-o luăm de la capăt. Ce nu știu nici jurnalistul, nici ilustratoarea e că soțul, băiatul care-l abordează pe Sakurai pentru a o găsi pe Akira și Akira însăși sunt extratereștri pe cale de a porni o invazie, iar cei dintâi au fost aleși drept ghizi, fiind deci scutiți de ceea ce se va abate asupra restului populației în primă fază, respectiv extragerea percepțiilor – rezultatul acestei acțiuni ducându-i de cele mai multe ori într-o stare asemănătoare cu cea a lui Dougie din Twin Peaks.
What is the self? What is the self to you? întreabă Akira și Amano când atacă. Be specific, accentuează ei. Când se lansează în atacul-furt, invadatorii nu se grăbesc, ba chiar îl prelungesc voluptuos. Opțiunile cromatice (desaturarea treptată a culorilor spre nuanțe întunecate de gri cu excepția momentelor-cheie) și atmosfera de enigmă cu implicații cosmice cultivă un efect de avansare lentă, făcând din Kurosawa un strălucit anatomist al societății în fața sfârșitului omenesc: privarea de anumite percepții esențiale precum muncă, dragoste, familie îi transformă pe subiecții orwellieni în maimuțe fără țintă. Scenele de luptă aduc aminte de cele orchestrate de Tarantino în Kill Bill, dar jurnalistul și soția sunt cele două scântei care conduc filmul.
Cu intenția lor încă nedecantată, acești colecționari povestesc de comprehension within conception. Love is shaped like a heart, pink and fluffy. Love is something between a man and a woman. Când vrea să ia totuși o percepție de la soția sa, personajul lui Matsuda se blochează. În nicio clipă nu se simte că s-ar afla în proximitatea pandemoniului. După invazie, totul pare diferit, însă nimc nu s-a schimbat. ”Has the invasion begun?” ”No, it’s just a sunset.” Aducând aminte de Body Snatchers, acesta este apusul rasei umane, executat impecabil.
Poster:
Trailer:
