Există expresia „enjoy the ride“, care, deși capătă o tentă ironică în contextul Odiseei, descrie probabil cel mai bine experiența pe care o propune noul film al lui Christopher Nolan. De fapt, aceeași recomandare ar putea fi făcută pentru aproape întreaga sa filmografie. Nolan însuși spunea despre filmele sale că „Don’t try to understand it, just feel it“, iar Odiseea pare să întruchipeze această filozofie mai bine decât oricare dintre producțiile sale anterioare.
Păstrând semnătura regizorului în construcția narativă neliniară și în felul în care aceasta modelează percepția spectatorului, Odiseea o face într-o manieră mult mai fluidă și mai accesibilă, fără a renunța la complexitatea care îi definește cinemaul, ci mutând accentul dinspre ambiția de a provoca spre forța spectacolului și a experienței cinematografice.
Cu Nolan în rol de regizor, unul dintre singurii autori de blockbuster care, alături de Paul Thomas Anderson, au livrat one great movie after another, fără niciun adevărat rateu în carierele lor de până acum, cu faptul că Odiseea reprezintă primul lungmetraj filmat integral cu camere IMAX pe peliculă, cu o distribuție impresionantă din toate punctele de vedere și cu cea mai influentă poveste a culturii occidentale, a cărei structură narativă și potențial vizual par create special pentru Nolan, așteptările erau uriașe.
Și totuși, dacă aș fi scris recenzia în primele două ore după proiecție, cuvintele folosite nu ar fi fost aceleași ca cele pe care urmează să le citești, pentru că imediat după am rămas cu un sentiment difuz de dezamăgire, convins că mă aștepta ceva mai mult, acel impact imediat și aproape fizic pe care filmele sale reușesc să îl producă. Mă așteptam să fiu copleșit. Mă așteptam să fiu confuz.
Doar că, pe măsură ce orele treceau, mă surprindeam gândindu-mă tot mai des la el și savurând din ce în ce mai mult tot ceea ce văzusem, atât din punct de vedere vizual, cât și tematic. Chiar dacă, poate, nu este cel mai bun film al lui Nolan, nici cel mai provocator intelectual sau cel care își asumă cele mai mari riscuri, este cel pe care îl simți ca fiind cel mai plăcut dintre toate, care se așază în memorie asemenea unei întoarceri acasă după o călătorie lungă și a cărei experiență continuă să se decanteze și să capete noi valențe cu fiecare amintire la care revii.
Filmul urmărește întoarcerea lui Ulise (Matt Damon) spre Ithaca după două decenii de absență: zece ani petrecuți în războiul troian și alți zece rătăcind prin Mediterana. Între timp, Penelopa (Anne Hathaway) este asediată de pretendenți convinși că regele nu se va mai întoarce, iar fiul lor, Telemah (Tom Holland), încearcă să apere tronul tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată. Dincolo de dimensiunea mitologică și de aventura propriu-zisă, Nolan construiește povestea ca pe o călătorie interioară, iar transformarea lui Ulise dintr-un războinic măcinat de hybris într-un om dărâmat de propriile fapte este redată extraordinar de Matt Damon, într-o interpretare pe care o consider cea mai bună din întreaga sa carieră.
Chiar dacă începutul este puțin mai lent, odată ce filmul intră în turație maximă și lumea descrisă de Homer și pictată de Nolan se conturează în totalitate, atât vizual cât și din punct de vedere al atmosferei, ești captiv pe parcursul tuturor celor trei ore, care trec într-un ritm direct proporțional cu anii care se scurg pe ecran.
Așa cum era de așteptat, o parte dintre episoadele călătoriei lui Ulise sunt fie omise, fie tratate atât de succint încât valoarea lor se reduce la simple note de subsol, pierzând din importanța pe care le-o atribuie textul lui Homer. Scylla, monstrul marin cu șase capete, era una dintre creaturile pe care eram cel mai nerăbdător să le văd prin imaginația lui Nolan, iar absența ei este, fără îndoială, una dintre alegerile care pot lăsa un gust amar celor familiarizați cu poemul. Aceste lipsuri sunt însă compensate de faptul că Nolan nu se limitează la textul Odiseei, ci îl completează cu elemente din Iliada, precum episodul calului troian, dar și din Eneida, prin introducerea lui Sinon (Eliott Page), personaje și episoade absente din poem, dar cu o greutate considerabilă în ansamblul mitologiei troiene.
La fel de interesante sunt modificările aduse unor episoade din poem. Deși alterează textul original, acestea sunt făcute în beneficiul filmului, atât la nivelul narațiunii, cât și al evoluției lui Ulise ca personaj. Nolan nu este interesat să adapteze fidel fiecare episod, ci să păstreze funcția dramatică a acestuia. Dacă în Homer lestrigonii există pentru a zdruncina încrederea oamenilor în liderul lor, Nolan îi reimaginează ca o civilizație de războinici cu arme și armuri de o sofisticare nemaivăzută pentru oamenii lui Ulise, a căror confruntare transmite sentimentul de neputință care începe să erodeze încrederea echipajului în liderul său.
Dacă există un teritoriu cinematografic pe care Odiseea îl explorează surprinzător de convingător, acela este horror-ul. Momentul dedicat lui Circe reprezintă una dintre cele mai rafinate demonstrații de construire a tensiunii din întregul film. Samantha Morton compune un personaj a cărui forță nu izvorăște nici din gesturi teatrale, nici din izbucniri violente, ci dintr-o subtilitate aproape imposibil de descifrat, în care fiecare privire, fiecare pauză și fiecare inflexiune a vocii par să ascundă ceva amenințător. Atunci când această tensiune se descarcă în secvența de body horror, impactul este cu atât mai puternic, rezultând unele dintre cele mai tulburătoare momente din întregul film.
Deși secvența cu Circe a devenit, pe bună dreptate, favorita multor spectatori, confruntarea cu Polifem a fost, pentru mine, cea care a furat lumina reflectoarelor. Construită cu forța unui scurtmetraj horror de sine stătător, secvența își extrage puterea din răbdarea cu care Nolan amână constant dezvăluirea ciclopului, lăsând întunericul, ecourile peșterii și reacțiile personajelor să construiască o teroare aproape insuportabilă. Interpretarea fizică extraordinară a lui Bill Irwin face ca fiecare mișcare să fie suficient de fluidă și imprevizibilă încât să transforme simpla prezență a ciclopului într-o sursă continuă de agonie.
Povestea începe in medias res și înaintează printr-o succesiune de amintiri și povești în interiorul altor povești, transformând cei zece ani ai călătoriei lui Ulise într-un mozaic de fragmente care se completează treptat. Există totuși momente în care ritmul mi s-a părut prea alert, trecerea rapidă de la o secvență la alta reducând ocazional timpul pe care anumite momente îl au la dispoziție pentru a-și produce pe deplin efectul emoțional. Aceeași concentrare aproape exclusivă asupra lui Ulise face ca unele fire secundare să nu atingă niciodată aceeași forță dramatică, parcursul lui Telemah fiind exemplul cel mai evident: evoluția sa este mai degrabă sugerată decât construită, iar momentul în care își asumă rolul de viitor rege nu este destul de convingător.
Mi-a plăcut în schimb decizia lui Nolan de a nu transforma zeii în personaje active. Influența lor este sugerată discret, prin viziuni, coincidențe sau fenomene naturale, o alegere care se potrivește tonului realist al filmului. Tocmai de aceea, nu am fost pe deplin convins de modul în care este folosită Atena (Zendaya): aparițiile sale fizice nu adaugă suficient de mult încât să justifice prezența personajului.
Matt Damon construiește un personaj a cărui evoluție nu este deloc ușor de urmărit într-un film care îl surprinde pe Ulise în fragmente răspândite de-a lungul unui deceniu. Fără să piardă vreodată continuitatea personajului, Damon face ca fiecare nouă apariție să poarte discret urmele celei anterioare, astfel încât transformarea din războinicul convins de propria invincibilitate în omul dărâmat de propriile fapte se simte firesc, chiar și atunci când scenariul comprimă ani întregi într-o singură scenă.
Anne Hathaway îi oferă replica perfectă, construind o Penelopă care reflectă aceeași traumă dintr-o perspectivă opusă, interpretările lor funcționând ca două fețe ale aceleiași monede și dezvăluind că adevăratul cost al războiului nu se măsoară doar în anii petrecuți pe câmpul de luptă, ci și în purgatoriul celor obligați să aștepte.
Dintre rolurile secundare, Robert Pattinson este cel care iese cel mai puternic în evidență. Antinous pare construit special pentru el, iar Pattinson oferă o interpretare care îmbină perfect falsitatea, aroganța și cruzimea personajului, toate ascunzând un profund sentiment de insecuritate. Pe lângă interpretările lui Damon, Hathaway și Pattinson, distribuția rămâne remarcabilă, inclusiv în rolurile care beneficiază de foarte puțin timp pe ecran, aproape fiecare actor reușind să sugereze o existență mai amplă decât cea pe care filmul are timp să o arate.
Singurele interpretări care nu ating aceeași forță sunt cele ale lui Tom Holland și Zendaya. În cazul Zendayei, problema ține în mare măsură de personaj, Atena funcționând mai degrabă ca o reflecție a conștiinței lui Ulise decât ca un personaj în sine. În ceea ce îl privește pe Tom Holland, am avut adesea impresia că îl urmăresc pe Peter Parker transpus într-o altă epocă istorică.
Din punct de vedere tehnic, este greu să găsești ceva care să poată fi reproșat filmului. Imaginea semnată de Hoyte van Hoytema impresionează prin amploarea cadrelor fără să piardă niciodată din vedere omul aflat în centrul lor, iar alegerea lui Nolan de a privilegia efectele practice și filmarea în locații reale conferă întregii călătorii o materialitate pe care puține producții de această dimensiune o mai au astăzi.
La fel de atent este construit și universul sonor, unde Ludwig Göransson preferă o compoziție ce își schimbă constant registrul, de la sunetele apăsătoare ale războiului până la pasaje aproape imperceptibile. Secvența Sirenelor ilustrează poate cel mai bine această abordare: marinarii lui Ulise traversează momentul cu urechile astupate cu ceară, incapabili să audă, iar acest detaliu, transformă complet modul în care cântecul este perceput. Nu îl auzi ca spectator distant, ci ca unul dintre acei marinari care simte vibrația fără să îi înțeleagă sursa, ceea ce îi conferă o calitate hipnotică și tulburătoare pe care niciun spectacol sonor nu ar fi putut-o produce.
Poate că nu toți vor regăsi în Odiseea epopeea monumentală pe care o așteptau, dar Nolan alege să o privească dintr-un unghi diferit, unul în care adevărata călătorie a lui Ulise nu începe odată cu plecarea din Troia, ci în clipa în care înțelege ce a însemnat, cu adevărat, victoria. Calul troian nu mai reprezintă ingeniozitatea unui act de strategie militară, ci începutul unei traume care îl va însoți pe Ulise până la întoarcerea acasă, iar în această interpretare Odiseea devine mai puțin o poveste despre eroi și mai mult una despre responsabilitate. În cele din urmă, filmul ne reamintește că nimeni nu scapă cu adevărat de propriile alegeri, că ele continuă să ne însoțească mult după ce lumea le-a catalogat drept victorii sau înfrângeri și că felul în care alegem să ne raportăm la ele ajunge să definească nu doar cine suntem ca indivizi, ci și “civilizația” pe care o construim.
La final, simt nevoia să adresez o scurtă notă contestatarilor care bântuie filmul de peste un an, fie în legătură cu deciziile de casting, fie cu lipsa de acuratețe istorică. În privința distribuției, vă sugerez pur și simplu să vedeți filmul, pentru că unele dintre cele mai bune interpretări vin fix din partea alegerilor contestate. Iar legat de fidelitatea față de original, poate merită amintit că Odiseea nu s-a născut ca un text scris, ci ca o tradiție orală în care rapsozii călătoreau din oraș în oraș cântând povestea lui Ulise din memorie, adaptând-o și reinterpretând-o de fiecare dată, înainte ca ea să fie transpusă în scris undeva în jurul secolului al VIII-lea î.Hr., să supraviețuiască prin manuscrisele copiate de călugării Imperiului Bizantin și să ajungă în secolul XXI sub forma actuală.
Așadar, de ce am avea o problemă cu interpretarea lui Nolan?
The Odyssey/”Odiseea” este distribuit în România de Ro Image 2000 și poate fi văzut în cinematografe începând cu 17 iulie.
- Gen: Acțiune, Aventuri, Fantastic, Istoric
- Regie:Christopher Nolan
- Scenariu: Christopher Nolan (după epopeea Odiseea de Homer)
- Durată: 172 minute
- Clasificare: AP-12
- Distribuitor: Ro Image 2000
- Studio: Syncopy, Universal Pictures
- Distribuție: Matt Damon, Tom Holland, Anne Hathaway, Robert Pattinson, Charlize Theron, Zendaya, Jon Bernthal, John Leguizamo, Elliot Page
- Sinopsis: “Povestea lui Odysseus în călătoria sa periculoasă spre casă după Războiul Troian, prezentând întâlnirile sale cu Polyphemus, Sirenele, Circe și terminând cu reîntâlnirea cu soția sa, Penelope.”
