We Own This City / Orașul ne aparține este o miniserie de 6 episoade bazată pe o poveste reală așa cum este relatată de jurnalistul Justin Fenton în cartea sa cu același nume. Dacă în trailer ai depistat arome de The Wire, ești un detectiv cu potențial: We Own This City este realizat de aceeași oameni din spatele ilustrului serial HBO cu acțiune care s-a petrecut, fictiv dar realist, tot în Baltimore.

Abuzul săvârșit de polițiști este un subiect delicat și complex care nu prea a fost tratat până acum atât de cuprinzător într-un serial. Tocmai s-au împlinit doi ani de la cazul din Minneapolis, în care cetățeanul afro-american George Floyd a fost ucis în custodia ofițerilor de poliție. Gray (cazul discutat în We Own This City) și Floyd nu au fost nici primii și din păcate nici ultimii, însă sunt două cazuri cu răsunet care au deschis ochi. Și nu doar violența nestăpânită exercitată în arestări aleatorii este disecată în acest serial. Grupul de ofițeri anchetat se folosește de avantajul uniformei de exemplu pentru a percheziționa cetățeni suspecți ca apoi să le fure banii. Și nici măcar nu sunt ei complet de vină, sunt încurajați de un sistem care le cere să facă cât mai multe arestări cu putință pentru a promova în carieră.

John Bernthal ca Wayne Jenkins este cap de afiș și iar eu consider că experiența actorului ca Punisher dă roade în acest rol. Este introdus ingenios printr-un discurs de al său în fața unei clase de noi ofițeri, unde își pune talentele de lider și advertiser la lucru, explicând ce este bine și este rău cu niște subtilități decisive. Apoi vorbele sale sunt contrastate de acțiunile sale. Jenkins are talent de orator și în fața superiorilor săi și nu se teme de nimic nici atunci când este arestat. Treptat ne întoarcem în timp și vedem pe parcursul seriei cum a evoluat Jenkins în carieră și cum a fost motivat să fie cel mai eficient ofițer, împins nu doar de încurajări subtile ci mai ales de propriul ego. Viața sa personală ne arată de asemenea dorința sa de „a reuși în viață” să spunem, motivat de impresia altora. Dacă serialul te va învăța măcar ceva din punct de vedere psihologic, atunci acel lucru va fi în primul rând pericolul anturajului.

Fiind o narațiune care își schimbă perspectivele ne mutăm des atenția episod de episod asupra altui personaj. Polițistul corupt care ne fură uneori atenția de la Jenkins este Daniel Hersl interpretat impecabil de Josh Charles, un actor care reușește să îți provoace dezgust față de personalitatea lipsită de orice remușcare a ofițerului. Hersl nu are așa multe laturi de explorat ca Jenkins însă are momente când pare chiar mai „bolnav” decât acesta.

De partea cinstită a baricadei reușesc să se facă remarcați Wunmi Mosaku ca Nicole Steele și Jamie Hector ca Sean Suiter. Nicole Steele este o reprezentantă a diviziei de drepturi civile care deznoadă încetișor acest lung fir de corupții realizând interviuri cu victime și alte persoane implicate. În realitate au fost mai mulți avocați care au anchetat situația, Steele fiind un personaj creat pentru însuma acest amalgam de eforturi comune. Wunmi Mosaku are abilitatea de a reprezenta cumva centrul moral al poveștii, ba chiar devenind uneori în ochii noștri adevăratul personaj principal într-un serial care nu are unul. Empatia ei dar și perseverența în a dori să cunoască toate laturile situației într-un mod cât mai uman posibil sunt calități pe care ni le-am dori de la oricine ar lupta pentru drepturile omului.

Jamie Hector nu-i numai unul dintre numeroșii actori credibili ai distribuției, dar este acela care asemeni actriței Mosaku, reușește să ne facă să ținem cu el. Cu toate că serialul începe cu sfârșitul și știm inclusiv din viața reală că Jenkins și gașca sunt prinși, tot avem parte de surprize mai ales în ceea ce privește firul narativ dedicat detectivului Suiter de la Omucideri.

În ciuda duratei de 6 episoade de câte o oră, personal nu am simțit că pot vedea întreaga mini-serie dintr-o dată, fără pauze mai consistente între părți. Cred că asta se datorează mai mult perspectivelor schimbătoare decât ritmului lent. Deși se marchează cu claritate anul în care se petrece acțiunea, dacă ești obosit poți face confuzii între 2003, 2005, 2015 sau 2017 și așa mai departe. Însă acest lucru ne arată de asemenea că situațiile stăteau destul de similar în trecut și că ofițerii nu au făcut decât să învețe de la seniorii lor.

A nu fi confundat cu acțiune polițistă care dă adrenalină. Scenele de acțiune sunt scurte și la obiect, suficient de șocante fără să fie grafice. Majoritatea conținutului serialului se derulează ca dialoguri. Iar toate conversațiile au importanța lor ca piese ale unui puzzle mai mare. Nu trebuie să fi expert ca să te implici în poveste atunci când apar termenii tehnici și legali, însă ar ajuta să ai habar despre domeniile legii.

Evident, nu-i un serial pe care îl poți rula pe fundal în timpul treburilor casnice. Și asta nu numai nevoii de a fi atent la dialog, căci și momentele tăcute reprezintă piese importante ale puzzle-ului: o expresie facială, o pagină de informații scrise sau o mișcare subtilă poate spune multe. Singura muzică se regăsește în genericurile de început și final, singurele momente în care îți amintești că te uiți la un serial TV, nu la o bucățică de realitate.

We Own This City nu este pentru toată lumea însă tot îmi este ușor să-l recomand datorită realismului izbitor cu care este tratat scenariul de către producători și distribuția talentată deopotrivă. Trebuie să vezi minim primele două părți ca să începi să vezi povestea din toate laturile din care este prezentată și ca să te poți decide cu adevărat dacă îți place ce vezi. Apoi, dacă tot ai văzut deja 1/3 din mini-serie, s-ar putea să te simți mai câștigat dacă o și termini.

We Own This City se găsește pe HBO Max în întregime încă de săptămâna trecută. Dacă te pasionează subiectul, HBO a realizat și un podcast pe tema serialului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.