Creat de Charlie Brooker, avândui ca producători executivi pe Charlie Brooker, Jessica Rhoades și Annabel Jones, sezonul 7 din Black Mirror / “Oglinda Neagră” a sosi chiar în momentul postării acestui articol de tip “La ce ne așteptăm de la” în exclusivitate pe Netflix!
Printre preferatele mele, antologia satirică a avut un debut excelent cu primul sezon, succesul său aducând, rând pe rând, noi sezoane care ai ca subiect central tehnologia, și efectele sale asupra umanității… în cel mai “weird” mod posibil (aviz fanilor Twilight Zone).
Sezonul 7 revine, așadar, 6 episoade noi, inclusiv cu un sequel pentru aventura sci-fi USS Callister – printre preferatele fanilor, iar noi am avut acces la toate episoadele, anticipat, mulțumită Netflix România, și le vom lua pe rând pentru a vă descrie sumar și fără spoilere, la ce să vă așteptați de la ele!
Înainte să vorbim despre fiecare episod, trebuie să menționăm, că de această dată, există o conexiune mai strânsă între episoade, abordându-se subiectul unui device electronic (l-am văzut și-n sezoanele anterioare) care se montează pe tâmple și transportă purtătorul într-o lume virtuală, lăsându-l într-o stare de transă. Ceea ce se întâmplă în acea lume virtuală îl afectează în mod direct și pe el, cel din lumea reală.
După cum am fost obișnuiți în fiecare sezon cele 6 episoade sunt “amestecate”, iar Netflix a optat pentru primul episod, Common People, să-i aducă în rolurile lui Amanda și Mike Waters pe Rashida Jones și Chris O’Dowd – un cuplu îndrăgostit – ea învățătoare și el muncitor într-o uzină, aflați într-o situație financiară precară.
Întâi, telespectatorii vor afla mai multe despre cei doi și viața de cuplu, cu probleme, dar și lucruri frumoase ca apoi să aflăm că Amanda are o problemă de sănătate și există un procedeu experimental, condus de doctor Gaynor (Tracee Ellis Ross) de a o corecta. Amprenta “Black Mirror” se pune pe procedeul în sine a acestui experiment, fiind vorba de un implant precum a unui cip ca cele de telefoane, cu semnal… Ce putem să vă spunem este că experimentul o salvează pe Amanda dar… scuzați (MOMENT PUBLICITAR și revenim…)
Mulțumim Netflix pentru oportunitate
Așa, am revenit! Totul nu este tocmai “roz” și intervin, să le numim “inconveniențe” care duc la lucruri extreme care vor afecta cuplul.
Rashida Jones și Chris O’Dowd au chimie împreună și fac roluri bune, camera e fixă, muzica accentuează elementele de sumbru și ciudat care se strecoară tehnologic în viețile acestor “oameni obișnuiți”. Scenariul este construit în așa fel încât să scoată în evidență situații pe care le întâlnim în fiecare zi, online, virtual, și care implică tehnologia. Este, după opinia mea printre preferatele mele din acest sezon, dar parcă, cu un ritm prea lent. Regizorul este Ally Pankiw, după un scenariu de Charlie Brooker și Bisha K. Ali.
Al doilea episod, Bête Noire, este unul despre, putem să-l numim “bullying”, dar cel de la locul de muncă. Iarăși, ni se aduce în față un “scenariu” pe care, probabil mulți dintre noi îl întâlnim în viața de zi cu zi și anume: Maria (Siena Kelly) lucrează pentru o companie care face dulciuri și este fericită acolo. Primele minute din episod chiar ne arată acest lucru, și mai vedem și că are o relație plăcută cu Kay (Michael Workeye) și totul e roz și frumos… până când, Verity (Rosy McEwen) – o fostă colegă din adolescență cu care nu s-a înțeles bine, se angajează în firma ei. De aici totul începe să o ia razna. Verity e din ce în ce mai bună și admirată de colegii Mariei, însa aceasta din urmă are bănuieli asupra ei și începe o proprie investigație (Kay îi este alături).
Descoperă chestii nealocul lor și Maria începe să se confrunte cu Verity, însă, de fiecare dată când încearcă să o desconspire, cumva, nu-i reușește. Și acel “cumva”, este bineînțeles, datorat tehnologiei.
Situația și tensiunea dintre cele două explodează, de față cu toți colegii de serviciu, iar Maria, măcinată de ură, va lua o decizie radicală care va muta întregul episod într-o direcție… în stilul Black Mirror.
Nu atât de profund precum primul episod, focusul se va pune pe “dușmănia” dintre cele două, tehnologia fiind partea explicativă a faptelor cu o consecință “universală” la sfârșit de episod. Rosy McEwen este la fix pe rolul lui Varity, dar și Siena Kelly face un rol bun – cel al Mariei. Cadrele sunt luate, majoritatea, în etajul unei clădiri – locația firmei, dar nu se simte a fi ca o piesă de teatru, deși sunt momente mai slow. Scenariul lui Charlie Brooker e destul de clar și bine montat, iar regia lui Toby Haynes este on point.
Schimbăm puțin “interfața” și pășim în lumea filmului, în Hotel Reverie – cel de-al 3-lea episod. De această dată pe cameră pune mâna Haolu Wang după un scenariu creionat de, bineînțeles, Charlie Brooker, și o aduce pe Kimmy (Awkwafina) la conducerea unui studio de film care, rămas în pană de idei și în dorința succesului, decid să refacă digital/virtual, un film vechi, dar foarte popular, Hotel Reverie.
Pe de altă parte, Brandy Friday (Issa Rae) – o actriță de succes, caută un rol… diferit și-l va găsi în acel proiect al lui Kimmy. Procesul de refacere a acelui film cere înlocuirea unui actor masculin cu un nou actor, acesta urmând să fie implementat virtual – și aici vom întâlni acel dispozitiv electronic care se pune la tâmple – iar acest actor se întâmplă să fie chiar Brandy.
“I’ll be yours forevermore”
Așadar pășim în era Noir, alături de Brandy care este coordonată prin cască ce trebuie să facă în film și este musai să urmeze exact ce i se spune – să urmeze scenariul original, iar atunci când Brandy încalcă regulile, Kimmy este pusă într-o situație dificilă.
Despre Awkwafina nu prea ai ce să spui, este o actriță capabilă, dar nu ea este în rolul principal, greul în duce Issa Rae care reușește să-și contureze imaginea de divă a cinemaului care va fi pusă într-o ipostază complet diferită. O vom recunoaște și pe Emma Corrin, în rolul lui Dorothy, care dezvoltă o chimie foarte bună cu Issa Rae. Corrin intră bine pe rol și domină scenele Noir. Montajul, muzica și imaginea, în partea Noir a filmului, este făcută bine, costumele și machiajele, dar și locațiile alese fiind adecvate și par cât de cât autentice.
Episoadele din sezoanele Black Mirror, deobicei sunt foarte diferite unele de altele, însă aici, în prima jumătate a sezonului 7, deși diferențe sunt, s-a optat pentru un ritm episodic asemănător, iar a doua jumătate, mai puțin ultimul episod – al 6-lea, va continua pe aceeași lungime de undă.
Revenim așadar cu episodul al 4-lea – Plaything, unde, imediat în vom recunoaște pe Colin Ritman (Will Poulter), din Black Mirror: Bandersnatch, dar nu el este eroul principal, și este prezent numai pentru a accentua “universul” Black Mirror. Rolul principal îi aparține lui Peter Capaldi, care este Cameron Walker – un om al străzii prins și bănuit a fi un ucigaș în serie. Dus și interogat, Cameron începe să dezvăluie informații din copilăria sa, telespectatorii pășind în trecut, în anii ’90, unde tânărul Cameron (Lewis Gribben), un gamer, îl întâlnește pe Ritman, iar acesta îl pune să testeze un joc, Thronglets, la prima vedere, unul banal, însă… Ce pot să vă mai spus este că se va alterna, între trecut și prezent, povestea lui Cameron cel tânăr și prezentul Cameron începând să capete sens, și concluzionând, iarăși în stilul Black Mirror – într-un mod radical și 100% tehnologic.
Introducerea unui joc video în acest episod, nu este o premieră, jocurile video fiind prezente în mai multe episoade din Black Mirror (și Black Mirror: Bandersnatch), iar gamerii vor recunoaște, probabil mici “easter eggs-uri” precum jocurile populare Wolfenstein sau Street Fighter.
Peter Capaldi (Doctor Who) este excelent pe rol, diferit de cum îl știți din alte roluri și i se potrivește foarte bine, dar și tânărul Cameron (Lewis Gribben) chiar arată un gamer a acelei perioade și-l intepretează bine. Atenția la detaliile perioadei din trecut e demn de lăudat, prezentul rezumându-se numai la o încăpere unde este interogat Cameron.
Încă o dată, Charlie Brooker la scenariu, iar David Slade este regizorul – împreună făcând un duo echilibrat.
Eulogy este episodul al 5-lea și-l are cap de afiș pe Paul Giamatti care-l interpretează pe Phillip – un tip singuratic, retras, care se trezește contactat pentru simplu motiv că o cunoștea pe Carol – pe care nu o vom vedea, dar o vom auzi (Rebecca Ozer) pe parcursul episodului. Motivul acestei intervenții este de a descoperi mai multe despre Carol, iar Philip va avea cum să furnizeze informații dacă va urma o procedură de intervenție tehnologică.
Procedura implică acel device care se pune la tâmple (despre care am aflat de la episodul cu Hotel Reverie) și Philip va putea pătrunde în poze și desluși mistere, lucru ce-i va deschide amintiri din trecut și-și va extrage informațiile necesare.
Deși pentru Philip, Carol este de domeniul trecutului, aproape uitată complet, această procedură îi va deschide inima, iar Carol va fi privită cu totul și cu totul alți ochi.
Ghidul în această procedură a lui Philip îi va fi, The Guide, (Patsy Ferran), iar scenariul este unul cât se poate de simplu, însă revelator, sfârșitul fiind unul care va scoate probabil de la voi, telespectatorii, o lacrimă și-un zâmbet, în același timp. Locația este, evident, casa lui Philip, de unde va găsi, treptat poze, iar lumea virtuală este practic interiorul pozelor – cu o reprezentare grafică bine făcută, dar și o coloană sonoră pe măsura.
De această dată Netflix a decis să lase la sfârșit, episodul 6, USS Callister: Into Infinity, episodul anterior fiind primul din sezonul 4 – printre episoadele preferate ale fanilor Black Mirror, și cel mai lung al sezonului, ca timp – aproximativ o oră și jumătate – celelalte cinci având în jur de 50 de minute fiecare.
Dacă anterior, Robert Daly (Jesse Plemons) a fost în rolul principal, în Into Infinity consecințele vor fi preluate de Nanette Cole (Cristin Milioti) și-l vom revedea și pe Walton (Jimmi Simpson) și nu oricum, ca și… fără ochelari, la dublu. Revine și mare parte din restul echipajului USS Callister și ce este cel mai interesant, este că scenariul (Charlie Brooker, Bisha K. Ali, William Bridges) este aproape complet diferit față de acțiunea anterioară.
În Into Infinity intrăm, din nou, în lumea gaming-ului – de această dată a celui online, pe care îl știți foarte bine, voi, gamerii-telespectatori, iar tehnologia în cauză este iarăși acel device care se pune pe tâmple, pe care l-am văzut în episoadele al 3-lea și al 5-lea.
Scenariul este unul mai “bifurcat” și totul începe cu o companie de gaming online care are probleme cu cheaterii – sună cunoscut, este? – datorită lor pierzând bani. Jocul are milioane de jucători, care toți intră prin acel sistem cu device, și cineva trebuie să facă ceva să-i prindă pe cheateri, iar Cole va fi aceea, însă Walton își bagă și el nasul – nefiind familiarizat cu acel device și lumea virtuală – situație care va creea pasaje amuzante.
Into Infinity are atât de multe chestii incluse și amestecă atâtea genuri că pur și simplu nu te plictisești o secundă – este clar cel mai “activ” episod dintre cele 6. Toby Haynes, regizorul, știe cum să aducă în evidență atât lumile cât și acțiunea în sine, care aropos, este accentuată de o coloană sonoră aleasă bine, dar care nu iese în evidență.
Cristin Milioti conduce cast-ul și știm din The Penguin că poate, și o face minunat, dar Jimmi Simpson fură foarte ușor privirile printr-un Walton amuzant și intens interpretat. Vizual aduce, ca și anterior, a filmele noi Star Trek, combinate cu umorul negru din The Orville, efectele sunt acolo, și sunt aduse și multe, să le zicem, omagii, gamerilor și jocurilor online din ziua de astăzi.
Și ca să tragem o linie, un fel de concluzie, este că sezonul 7 nu mi s-a părut mai bun ca alte sezoane și nu a mai păstrat acea diferență radicală dintre episoade, a scenariilor, genurilor, și situațiilor precum în sezoanele de la început, dar clar are elemente specifice seriei Black Mirror. Sezonul 7 mi se pare că Netflix a ales să investească mai mult în actori și, cu mici excepții, a jucat în siguranță optând pentru drama situației și conexiunile umane, lăsând acel “șoc” sau “impact” tehnologic, caracteristic seriei, numai în anumite episoade – iar în cazul lor, s-a mers foarte la extrem.
Așadar, Black Mirror (Sezonul 7) a sosit din acest moment pe Netflix – 10 aprilie, ora 10 – și fanii ar trebui să-l vadă și mai mult de-atât, să ne pregătim și de sezonul 8! Binge plăcut!
