De ceva vreme genul acesta de jocuri par sa devin din ce in ce mai rare. Pe vremuri era regele, acum este mai mult un gen care din cand in cand mai apare si straluceste datorita faptului ca pare unic. „South of Midnight” este genul acela de experiență care, înainte să te convingă că este distractiv, încearcă să te convingă că merită jucat. Și reușește, cel puțin pentru o vreme. Nu este genul de joc care îți dă senzația că revoluționează ceva sau că vine cu idei noi la nivel mecanic. Din contră, pare aproape fixat într-o altă perioadă a gaming-ului, una în care jocurile erau mai scurte, mai liniare și mai concentrate pe poveste. Într-un peisaj dominat de open world-uri, live service-uri și experiențe care par să nu se mai termine niciodată, „South of Midnight” vine cu o propunere mult mai simplă, dar și mult mai riscantă in industria jocurilor, să te țină interesat prin stil, prin lume și prin felul în care spune o poveste. Întrebarea nu este dacă jocul are suficient conținut sau dacă îți oferă sute de ore de gameplay. Întrebarea este dacă ceea ce face, face suficient de bine încât să te ducă până la final.
Mitologia Sudistă
În „South of Midnight”, povestea o urmărește pe Hazel, o tânără a cărei viață este dată peste cap după ce o inundație devastatoare îi distruge casa și îi răpește mama (cu tot cu casă). De aici pornește un drum care nu rămâne mult timp în realitate pe care o vedem in jur, ci se transformă rapid într-o călătorie într-un spațiu unde mitologia, folclorul și memoria se amestecă. Hazel descoperă că este un „Weaver”, o persoană capabilă să vadă și să manipuleze firele invizibile ale trecutului, iar această abilitate devine cheia prin care interacționează cu lumea din jur.
Firul principal este simplu și ușor de urmărit, dar nu el este neapărat punctul forte al jocului. Mult mai interesante sunt poveștile secundare și felul în care fiecare loc prin care treci pare să ascundă o bucată de istorie sau de traumă. Jocul pune mult accent pe ideea că trecutul nu dispare, ci rămâne prezent în forme diferite, iar fiecare întâlnire adaugă un strat nou acestei lumi. Nu este o poveste care impresionează prin complexitate sau răsturnări de situație, ci mai degrabă prin atmosferă și prin modul în care construiește acest univers inspirat din folclorul sudului american. Este genul de narațiune care funcționează mai bine atunci când o lași să te poarte decât atunci când încerci să o analizezi prea mult.
Croitul drumului
La nivel de gameplay, „South of Midnight” este cât se poate de clasic, cum am zis mai sus. Vorbim despre un action-adventure liniar, construit pe un mix de explorare (foarte light), platforming (foarte standard) și lupte (foarte simple), fără să încerce să reinventeze ceva sau să complice lucrurile inutil. Din primele ore îți arată cam tot ce are de oferit, iar de acolo înainte doar repetă aceleași idei până la final.
Mișcarea este, probabil, partea cea mai reușită. Hazel se simte agilă, iar „traversal-ul”, cu sărituri, dash-uri în aer, wall run și mici secvențe de platforming, are un flow foarte bun și este mai satisfăcător decat as fi crezut. Nu este ceva spectacular, dar funcționează exact cum trebuie și te ține implicat între momentele de poveste. Puzzle-urile sunt prezente, dar sunt destul de simple și rareori îți dau bătăi de cap. Sunt mai degrabă acolo ca să varieze ritmul decât ca să te pună serios la încercare. Problema apare în combat. Nu este neapărat prost, dar este limitat și devine repetitiv destul de repede. Ai câteva abilități de bază, foarte asemanatoare cu cele a unui Jedi, combinate cu atacuri melee, dar varietatea este mică și nu simți că sistemul evoluează pe parcursul jocului. Luptele sunt de multe ori izolate în anumite zone evidente, aproape ca niște „arene”, iar după câteva ore începi să vezi același tipar din nou și din nou. Nu are acea profunzime sau acel feeling care să te facă să vrei să experimentezi sau să te perfecționezi. Per total, gameplay-ul este funcțional, dar nu este motivul pentru care vei continua să joci. Este mai degrabă un vehicul care te duce dintr-un punct narativ în altul. Funcționează suficient de bine cât să nu te scoată din experiență, dar nici nu reușește să iasă în evidență în mod real.
O poveste in stop-motion
Dacă există un element care te ține în „South of Midnight” chiar și atunci când gameplay-ul începe să se repete, acela este partea vizuală. Jocul arată, fără exagerare, spectacular. Nu prin realism, ci prin direcția artistică, care este una dintre cele mai distinctive pe care le-am văzut în ultimii ani. Stilul inspirat din stop-motion, combinat cu un fel de cel-shading mai subtil sau mai modern, creează un contrast foarte interesant între personaje și mediu. Animațiile au acea ușoară rigiditate intenționată care le face să pară aproape „lucrate manual”, iar lumea din jur este plină de detalii, de la mlaștinile întunecate până la zonele mai luminoase care, chiar și așa, păstrează o anumită melancolie vizuală. Este genul de joc pe care îl recunoști imediat dintr-un screenshot.
Pe PlayStation 5 Pro, jocul rulează stabil, la 60 de cadre pe secundă, iar imaginea este foarte curată. Se vede clar că beneficiază de tehnologiile mai noi de upscaling, pentru că totul este foarte „sharp” fără să pară artificial. În mișcare, experiența este foarte plăcută și nu am avut probleme reale de performanță. Totuși, nu este perfect. Există momente de pop-in destul de vizibile, mai ales pentru un joc liniar, iar unele texturi apar cu întârziere atunci când miști camera mai rapid. Nu sunt probleme care să strice experiența, dar ies în evidență tocmai pentru că restul jocului arată atât de bine. Partea grafică este unul dintre cele mai mari puncte forte ale jocului. Este genul de titlu care demonstrează că nu ai nevoie de hiper-realism ca să impresionezi, ci de o direcție artistică clară, deosebită și bine executată.
Sunetul Sudului
Partea de sunet din „South of Midnight” nu este doar bună, este esențială pentru tot ce încearcă jocul să facă. Nu vorbim despre un soundtrack pus pe fundal ca să creeze atmosferă, ci despre unul care este construit direct în ADN-ul jocului. Muzica nu însoțește experiența, ci o conduce. Chiar și compozitorul Olivier Derivière descria ideea din spatele jocului foarte simplu „jocul cântă împreună cu tine”. Soundtrack-ul este profund legat de cultura sudului american. Jazz, blues, country, gospel, toate sunt acolo și nu doar ca referință, ci ca parte integrată din lume. S-au folosit inclusiv muzicieni locali pentru a reda autentic acel vibe specific regiunii. Și se simte. Nu pare un joc care imită un stil, ci unul care chiar înțelege de unde vine acel stil.
Ce mi s-a părut cel mai interesant este modul în care muzica este folosită ca storytelling. În loc să fie doar atmosferică, ea devine narativă. În anumite momente, mai ales înainte de confruntări importante, apar piese cu versuri care practic îți spun povestea a ceea ce urmează să întâlnești. Nu e ceva obișnuit pentru jocuri, iar aici funcționează surprinzător de bine, pentru că se leagă direct de ideea de folclor și de povești transmise prin cântec.
Pe lângă muzică, voice acting-ul este la același nivel. Personajele au acel accent specific regiunii, iar interpretările sunt suficient de naturale încât să nu pară forțate sau caricaturale. Ajută enorm la imersiune și la senzația că lumea aceasta, oricât de fantastică ar fi, are rădăcini reale. În multe momente, exact combinația dintre voce și muzică este cea care ține jocul în picioare atunci când gameplay-ul începe să se simta repetitiv. Per total, partea audio este, fără exagerare, unul dintre cele mai puternice elemente ale jocului. Este genul de coloană sonoră care definește experiența. Dacă grafica te atrage inițial, sunetul sau muzica este ceea ce te ține până la final.
Nu e tot timpul soare
Un lucru care nu prea a fost discutat, dar care pentru mine a devenit destul de evident pe parcurs, este modul în care jocul își tratează propriul protagonist. Hazel este, pe hârtie, un personaj interesant, dar felul în care vorbește constant pe parcursul jocului ajunge să devină, de multe ori, cel mai slab element al experienței. Monologurile ei sunt frecvente și, în loc să adauge profunzime sau să construiască ceva real, par mai degrabă genul acela de „companion dialogue” din alte jocuri, unde cineva îți spune exact ce vezi deja pe ecran sau îți explică lucruri evidente. Sunt multe momente în care jocul ar fi fost mai puternic dacă ar fi lăsat liniștea să vorbească, dacă ar fi avut încredere în atmosferă și în vizual. În schimb, Hazel simte nevoia să comenteze aproape tot, iar unele replici ajung să pară inutile sau chiar stupide.
Este cu atât mai ciudat cu cât restul jocului funcționează foarte bine pe partea de „show, don’t tell”. Ai o lume construită atent, ai muzică excelentă, ai un vibe foarte bine definit, dar peste toate astea vine un strat constant de explicații sau remarci care nu erau necesare. Nu strică complet experiența, dar o diluează pe alocuri și scoate jucătorul din moment exact când ar trebui să fie cel mai implicat. Ironia este că, într-un joc care vorbește atât de mult despre memorie, traumă și lucruri nespuse, uneori spune prea mult.
Ca sa dezvolt ceva mentionat mai sus oarecum si care merită discutat, este ritmul general al jocului și structura lui foarte „curată”. „South of Midnight” este genul de experiență care știe exact cât durează și nu încearcă să te țină mai mult decât este nevoie, ceea ce este un lucru bun. Într-o industrie în care multe jocuri par diluate artificial ca să ajungă la zeci sau sute de ore, aici ai un parcurs de aproximativ 10–12 ore, fără filler real. Pentru unii, asta va fi un mare plus. Pentru alții, poate părea prea puțin. În același timp, această structură vine și cu un compromis. Pentru că este atât de liniar și controlat, jocul nu îți oferă foarte multă libertate. Nu există acel sentiment de descoperire autentică sau de explorare liberă, ci mai degrabă unul ghidat, în care tu urmezi traseul gândit de dezvoltatori. Nu este neapărat un lucru rău, dar este clar o alegere de design care nu va funcționa pentru toată lumea. Mai este și faptul că jocul, deși foarte stilizat și sigur pe identitatea lui, nu își asumă riscuri prea mari în gameplay sau structură. Este un titlu care excelează prin prezentare și atmosferă, dar care joacă destul de „safe” când vine vorba de mecanici. Nu încearcă să inoveze, ci mai degrabă să execute foarte bine o formulă deja cunoscută.
Povesti din Sud
Știu că spun eu sau chiar mulți dintre noi care scriem recenzii chestia asta dar „South of Midnight” nu este un joc perfect și nici nu încearcă să fie. Este genul acela de experiență care își știe foarte bine punctele forte și mizează aproape totul pe ele. Atmosfera, direcția artistică și, mai ales, partea audio sunt cele care duc jocul până la final și îl fac memorabil. Gameplay-ul există, funcționează, dar nu este motivul pentru care rămâi. În același timp, are destul de multe chestii mici cât să nu fie pentru toată lumea. Combat-ul repetitiv, lipsa de evoluție în mecanici și monologurile constante ale protagonistei te pot scoate din experiență exact când începe să te prindă mai tare jocul. Este un produs care, pe alocuri, ar fi fost mai bun dacă ar fi spus mai puțin și ar fi lăsat mai mult loc pentru atmosferă.
Totusi, adevarul este ca, „South of Midnight” este un joc care merită jucat, dar nu pentru ce face la nivel mecanic, ci pentru cum arată, cum sună și cum te face să te simți. Este o experiență scurtă, stilată și, pe alocuri, surprinzător de personală, într-o industrie care, de multe ori, a uitat cum să fie si cum sa faca exact asta.
South of Midnight este disponibil din 8 aprilie 2025 pe PlayStation 5, Xbox One Series S|X și Microsoft Windows PC (Steam).
- Gen: Aventură, Acțiune
- Lansare: 8 aprilie 2025
- Studio: Compulsion Games
- Distribuitor: Xbox Game Studios
- Platforme: PlayStation 5, Xbox One Series S|X și Microsoft Windows PC (Steam).
- Clasificare: 17+
- Sistem de testare: PlayStation 5 Pro
- Sinopsis: “„South of Midnight” este un nou joc de acțiune-aventură de la Compulsion Games. Descoperă o putere ancestrală de țesut, explorează mitologia Sudului profund și confruntă-te cu creaturi misterioase în acest basm modern.“
