La Grazia a fost prima mea întâlnire directă cu cinematografia lui Paolo Sorrentino și, se pare, am tras lozul norocos. Cunoșteam numele, cunoșteam reputația și eram familiarizat, în linii mari, cu câteva dintre temele care îi traversează filmografia, însă fără să fi văzut vreun film de-al său. Tendința de a nu-mi construi opinii sau prejudecăți doar din auzite m-a făcut să intru în sală cu mintea complet liberă și cu curiozitatea deschisă, iar în retrospectivă cred că a fost alegerea bună. La Grazia s-a dovedit o introducere ideală în universul său: mai temperată și mai accesibilă decât alte titluri din filmografia sa, dar suficient de densă și de ofertantă încât, la finalul celor două ore și unsprezece minute, să simți că ceea ce ai văzut nu este un punct de sosire, ci unul de plecare.
Sorrentino este unul dintre cei mai distinctivi autori ai cinematografiei europene contemporane, cu o filmografie construită în jurul unor teme recurente: puterea și prețul ei, trecutul care refuză să rămână în urmă, bătrânețea ca spațiu al regretului sau al revelației. A semnat portrete ale unor figuri politice reale în Il Divo și Loro, a construit universul papal din The Young Pope și a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film internațional cu The Great Beauty în 2014. Aproape toate aceste proiecte sunt legate de un singur nume: Toni Servillo, actorul care a devenit de-a lungul timpului prelungirea naturală a viziunii sale, instrumentul prin care Sorrentino explorează fragilitatea și orgoliul masculin cu o precizie rară. La Grazia reprezintă a cincea lor colaborare, iar Servillo a primit pentru acest rol Coppa Volpi pentru cel mai bun actor la Festivalul de film de la Veneția 2025.
Filmul îl urmărește pe Mariano De Santis, președintele Italiei, aflat în ultimele luni ale mandatului său. Este un om distins, fost judecător, supranumit “beton armat” pentru reputația de a fi imposibil de influențat, stilul conservator, dar și pentru felul în care respectă legea cu o rigiditate aproape mecanică. Pe biroul său stă un act privind legalizarea eutanasierii, încă nesemnată, iar pe conștiință apasă două cereri de grațiere: o femeie care și-a ucis soțul abuziv în somn și un bărbat care și-a ucis soția bolnavă de demență. Aceste dosare funcționează mai puțin ca miză politică și mai degrabă ca extensii ale propriei sale crize interioare, fiecare decizie externă reflectând, de fapt, o decizie personală pe care Mariano întârzie să o ia. În minte îi persistă, totodată, o întrebare pe care nu a reușit niciodată să o uite: dacă soția sa, moartă cu opt ani în urmă, l-a înșelat sau nu cu unul dintre prietenii din copilărie.
Există un singur om care pare să cunoască răspunsul: Coco Valori, cea mai veche prietenă a soției sale și fostă colegă de clasă a lui Mariano, interpretată de Milvia Marigliano. Pentru mine, ea este personajul care fură filmul aproape de fiecare dată când apare. Coco este ironică, tăioasă, imposibil de intimidat, singura persoană din jurul președintelui care îl privește fără reverență și îi vorbește cu o sinceritate brutală. Marigliano îi conferă o combinație remarcabilă de sarcasm, melancolie și libertate afișată, lăsând mereu impresia că sub replicile acide se ascunde o singurătate profundă. Dinamica dintre ea și Mariano funcționează și prin contrastul comic dintre cei doi: el, cu un umor sec, reținut, aproape involuntar, ea cu o energie verbală vie și tăioasă. Tocmai aceste registre opuse se completează perfect și dau filmului unele dintre cele mai vii și mai memorabile momente ale sale.
În contrapunct, Toni Servillo își construiește rolul printr-o economie gestuală care se revelează treptat, subtil. Totul se petrece în interior: în mici cedări ale posturii, în priviri care durează o secundă prea mult, în felul în care își aprinde o țigară ca și cum ar fi ultimul gest de libertate disponibil. Este o interpretare lipsită de ostentație, bazată pe detalii fine și pe tensiuni abia perceptibile, al cărei efect îl înțelegi deplin abia după ce filmul se termină, când realizezi că ai urmărit, fără să știi, eliberarea subtilă a personajului.
O mențiune separată merită coloana sonoră, care m-a surprins și pe alocuri m-a derutat în sală, tocmai pentru că nu eram încă familiarizat pe deplin cu semnătura stilistică a lui Sorrentino. Inserțiile de electro-pop și hip-hop italian par, la prima vedere, un contrast forțat față de solemnitatea imaginilor, însă înțelegi treptat că exact acest tip de opoziție face parte din identitatea autorului. În cinema-ul său, muzica nu vine doar să însoțească emoția, ci să creeze tensiune, să provoace, să fisureze aparențele. Aici, ea devine și ecoul transformării interioare prin care trece Mariano, contestându-i rigiditatea exact cum personajul își contestă singur vechile certitudini atunci când ascultă rap în secret pe căști, declarându-se în public admirator al muzicii clasice. Aceeași amprentă de autor se simte și în imagine. Unghiurile de cameră atent compuse, mișcările elegante, tranzițiile fluide și felul în care spațiile oficiale sunt filmate aproape monumental conturează imediat o identitate vizuală recognoscibilă. Totul are rigoare, stil și intenție. Chiar și pentru cineva aflat la primul contact direct cu filmografia sa, devine clar că nimic nu este arbitrar și că fiecare alegere formală poartă marca Sorrentino.
La Grazia nu este, în fond, despre politică, ci despre ceva mai profund și mai complex: acceptarea. Omul căruia i se spune „beton armat”, construit din reflexe vechi, disciplină și nevoia de control, poartă în el o bătălie tăcută între tradiție și schimbare, între ceea ce știe că este și ceea ce simte că ar putea deveni. Sorrentino exprimă această tensiune prin gesturi mici, dar extrem de grăitoare. Mariano, cel care se declară în public pasionat de muzică clasică, ascultă în secret hip-hop pe căști si Fumează pe ascuns, departe de ochii celor care îl văd doar ca instituție. Sunt detalii aparent minore, dar care spun mai mult despre cine este el cu adevărat decât orice discurs solemn sau decizie oficială. Începi să vezi un om care ar vrea să accepte schimbarea, dar care nu știe încă dacă poate renunța la armura în care a trăit o viață întreagă.
Finalul aduce ceea ce titlul promite: grație. Nu în sensul religios al cuvântului, deși filmul îl atinge cu o discreție remarcabilă, ci în sensul mai profund și mai greu de cucerit al acceptării depline. Mariano ajunge la pace cu mandatul său, cu trecutul pe care nu l-a putut controla niciodată și cu omul care a fost mereu, dincolo de funcție și de reputație. Nu este o pace oferită de împrejurări, nici rezolvată de un adevăr revelat la timp. Este o pace câștigată, cu prețul renunțării la nevoia de a ști tot, de a controla tot, de a judeca tot… o pace câștigată, nu oferită.
La Grazia / „Grațierea” rulează în cinematografe începând cu 17 aprilie, prin Independența Film.
- Gen: Dramă
- Regie: Paolo Sorrentino
- Scenariu: Paolo Sorrentino
- Durată: 2h 11 min (131 minute)
- Clasificare: AP-12
- Distribuitor: MUBI, Madman Entertainment, Independența Film
- Studio: The Apartment, Numero 10, PiperFilm
- Lansare: 17 aprilie 2026
- Distribuție:
Toni Servillo – Mariano De Santis
Anna Ferzetti – Dorotea De Santis
Orlando Cinque – Colonnello Labaro
Massimo Venturiello – Ugo Romani
Milvia Marigliano – Coco Valori
Francesco Martino – Riccardo De Santis - Sinopsis:
“Mariano De Santis, președintele Republicii Italiene, se apropie de finalul mandatului său. Văduv, catolic și tată al unei fiice juriste, acesta trebuie să decidă asupra a două cereri de grațiere extrem de delicate, dileme morale care ajung să se împletească inevitabil cu propria sa viață personală.”
