Amadeus, filmul regizat de Miloš Forman în 1984, rămâne și astăzi unul dintre cele mai apreciate filme biografice din istoria cinematografiei. Câștigător a opt premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor și Cel mai bun actor pentru interpretarea lui F. Murray Abraham, lungmetrajul îi are în rolurile principale pe Abraham și Tom Hulce, acesta din urmă oferind o versiune neobișnuită, vie și profund memorabilă a lui Mozart, aflată în opoziție directă cu imaginea solemnă pe care cultura a construit-o în jurul compozitorului. Adaptare a piesei scrise de Peter Shaffer, Amadeus a depășit de mult statutul de film de epocă despre muzică clasică și a devenit un reper cultural pe care fiecare nouă generație pare să îl redescopere cu aceeași fascinație.
Dar articolul acesta va fi ceva mai mult decât un simplu review la Amadeus. Pentru că, deși o asemenea paralelă poate părea bizară la o primă vedere, întreaga mea experiență cu filmul lui Forman se leagă direct de cea avută cu Michael, iar ceea ce am descoperit în Amadeus m-a făcut, într-un mod la care nu mă așteptam, să înțeleg și chiar să apreciez mai bine reacțiile oamenilor la filmul despre regele muzicii pop.
Totul a pornit din dezamăgirea profundă cu care am ieșit de la proiecția lui Michael, o frustrare artistică ce a născut aproape instinctiv nevoia de a căuta imediat un alt film biografic, o operă care să îmi reamintească de ce acest gen cinematografic rămâne unul pe care, în ciuda disprețului manifestat de mulți critici de film, continui să îl apreciez și să îl apăr. Experiența mea cu Michael a fost cea a întâlnirii cu încă un biopic captiv în formula obosită a genului, unde viața unui creator este dezmembrată și reconstruită după aceeași rețetă perfect calibrată pentru nostalgie: trauma din copilărie, ascensiunea meteorică, scandalurile inevitabile și concertul recreat în CGI pe care spectatorul și-ar fi dorit să îl trăiască live. Într-o industrie contemporană care pare din ce în ce mai obsedată să transforme artiștii în produse nostalgice atent ambalate pentru consum rapid, filmul despre Michael Jackson nu a făcut decât să îmi accentueze senzația că multe dintre aceste producții au început să vorbească mai puțin despre oameni și mai mult despre imaginea lor publică deja mitologizată.
Iar din această frustrare s-a născut, aproape accidental, și șansa unei experiențe cinematografice pe care nu cred că o voi uita prea curând. Uitându-mă pe lista proiecțiilor din ziua următoare, am observat că rula o proiecție aniversară Amadeus, film pe care îl consider de mult timp probabil cel mai bun biopic realizat vreodată, dar pe care nu avusesem niciodată ocazia să îl văd pe marele ecran. Și astfel, la mai puțin de 24 de ore după Michael, m-am trezit din nou într-o sală de cinema, de această dată pregătit să mă reîntâlnesc cu Mozart prin filmul lui Forman. Am ieșit din proiecție cu senzația aproape instantanee că găsisem exact ceea ce căutasem cu o seară înainte. „This is it”, mi-am spus aproape instinctiv încă din drumul spre casă. Asta era tot ceea ce îmi dorisem de la Michael. Nu doar un film despre o legendă muzicală, nu doar spectacol sau reconstrucție istorică, ci senzația aceea rară că, pentru câteva ore, ai impresia că redescoperi artistul din spatele propriului mit.
Și totuși, o săptămână mai târziu și după zeci de variante abandonate, mă trezeam incapabil să pun degetul pe ceva concret. Luasem la disecat tot: povestea, performanțele actoricești, regia, muzica, structura scenelor. Și totuși, oricât încercam să reduc filmul la o serie de alegeri tehnice sau narative, simțeam constant că îmi scapă ceva esențial. Calculul pur și simplu nu îmi ieșea. Abia acum, la a șasea încercare, cred că am înțeles de ce. Problema nu era că îmi scăpa ceva din interiorul filmului, ci faptul că încercam obsesiv să explic tehnic o experiență construită aproape exclusiv pe emoția descoperirii. Când am ieșit din sală, primul meu gând a fost unul de o simplitate aproape enervantă: asta era tot ceea ce îmi dorisem de la Michael.
În toate încercările mele de a așeza ideile pe hârtie ajungeam constant la același numitor comun: felul în care Amadeus construiește descoperirea lui Mozart. În această peliculă, aproape nimic nu îți este explicat direct. Forman nu simte niciodată nevoia să oprească filmul pentru a-ți preda o lecție despre genialitate și nici nu transformă compozitorul într-o statuie solemnă care trebuie venerată orbește de spectator. În schimb, fiecare dialog, fiecare reacție și fiecare schimb tăcut de priviri par construite pentru a mai dezvălui încă o piesă din personalitatea lui Mozart. Filmul este spus din perspectiva lui Salieri, contemporanul și rivalul său, prezentat acum ca un bătrân cocoșat într-un ospiciu din Viena anului 1823, iar această alegere nu reprezintă doar un artificiu narativ elegant, ci cheia întregului film. Pentru că Amadeus înțelege un adevăr psihologic esențial: spectatorul nu poate pătrunde niciodată direct în mintea unui geniu absolut, însă poate rezona perfect cu omul care stă în fața acelui geniu și încearcă disperat să îi găsească o logică.
Și fără să îți dai seama, devii Salieri. Până la urmă, dacă ne-am întreba ce știam cu adevărat despre Mozart înainte de a vedea filmul, probabil că majoritatea răspunsurilor s-ar reduce la imaginea rigidă a unui copil-minune care compunea de la patru ani și la figura solemnă a unui monument al înaltei culturi. Exact aceasta este și imaginea idealizată pe care Salieri o are despre Mozart înainte de prima lor întâlnire, iar șocul care îl lovește atunci devine instantaneu și șocul nostru:
Careless, vulgar, almost childlike. That was Mozart! That giggling dirty-minded creature I had just seen, crawling on the floor!
Din acel moment, imaginea monumentală începe să se destrame complet. În locul figurii solemne pe care cultura a așezat-o pe un piedestal apare un om imposibil de catalogat, fascinant și desconcertant în egală măsură, capabil să scandalizeze aristocrația vieneză cu aceeași ușurință cu care o captivează prin muzica sa. Aproape un rockstar avant la lettre. Iar genialitatea lui Forman este că setează toate aceste reguli încă din scena de deschidere. Într-un spital de nebuni, un bătrân încearcă disperat să afle dacă cineva își mai amintește muzica lui. Îți cântă compozițiile sale. Nu recunoști nimic. Apoi începe Eine kleine Nachtmusik și instantaneu apare familiaritatea. Salieri se încruntă aproape ofensat și îți spune simplu: Mozart a scris-o. Într-un singur minut și jumătate, fără ca Mozart să apară măcar pe ecran, filmul îți explică perfect relația dintre cele două personaje, dar și locul tău în această poveste. Ai intrat în sală convins că știi cine este Mozart, când de fapt nu știai nimic despre omul din spatele geniului.
Forman construiește întregul film în acest registru inteligent, preferând ca Mozart să fie descoperit exclusiv prin efectul pe care îl produce asupra oamenilor din jurul său. Nu îl înțelegi prin monologuri explicative, ci prin reacțiile celorlalți, prin haosul pe care îl lasă în urmă și prin contrastul aproape absurd dintre muzica lui și personalitatea sa. O scenă care ilustrează perfect această mecanică este cea în care Mozart se întoarce acasă și este privit în tăcere, de sus de pe scări, de o figură autoritară îmbrăcată complet în negru. Tot cadrul transmite instinctiv amenințare, judecată și teamă, până când Mozart privește în sus și spune un singur cuvânt: “Father.” Și în acel moment înțelegi absolut totul. Înțelegi relația sufocantă cu Leopold, autoritatea care îi domină existența și sentimentul aproape infantil de vinovăție care continuă să îl urmărească indiferent cât de mare devine. Forman nu îți explică niciodată cine este Mozart. Te lasă să îl descoperi singur.
Același mecanism atinge apogeul în scena sosirii lui Mozart la curtea împăratului Joseph al II-lea. Salieri compusese un marș ceremonial rigid și convențional, iar Mozart, după o singură audiție, îl reproduce instant din memorie și începe să improvizeze liber pe tema lui, transformându-l în ceva viu și magnetic. Fața lui Salieri în acel moment, acel amestec devastator de admirație, umilință și furie pe care F. Murray Abraham îl construiește fără cuvinte, spune mai mult despre distanța dintre talent și geniu decât ar putea-o face vreodată un dialog explicativ. Tom Hulce înțelege perfect această interpretare a personajului, iar energia sa aproape imposibil de controlat transformă această versiune a lui Mozart într-o prezență magnetică. Nu joacă un geniu inaccesibil și distant, ci un om care pare incapabil să înțeleagă singur dimensiunea propriului talent, semănând uneori mai degrabă cu un membru rebel al unei trupe rock aruncat accidental în mijlocul aristocrației vieneze.
În paralel, F. Murray Abraham îl construiește pe Salieri cu o intensitate mocnită care îți rămâne sub piele mult după final. Sub ura și resentimentul lui transpare ceva mult mai tulburător decât simpla gelozie artistică: admirația față de un creator pe care nu îl poate distruge tocmai pentru că nu se poate opri din a-i iubi opera. Când Salieri analizează partiturile lui Mozart și constată cu stupoare că nu există corecturi, ștersături sau modificări, realizând că muzica a curs perfect direct din mintea compozitorului pe hârtie, intervine adevărata sa prăbușire interioară. Ceea ce îl distruge cu adevărat nu este faptul că Mozart este mai bun decât el, ci faptul că geniul acestuia pare să existe fără niciun efort.
La finalul celor aproape trei ore de proiecție, simți o înrudire autentică cu Salieri, cu slăbiciunile și gelozia sa, rezonând cu acel sentiment de inadecvare în fața cuiva a cărui existență îți scoate brutal la iveală propriile limite. Înțelegi atunci că filmul lui Forman nu a vorbit niciodată doar despre Mozart, ci despre felul în care noi alegem să ne raportăm la măreție: dacă o admirăm sau dacă ne lăsăm consumați de ea.
Și abia aici am găsit răspunsul pe care îl căutam după Michael. Pentru că, scriind și rescriind acest text prin zeci de variante abandonate, am realizat că adevărata forță a experienței din Amadeus nu stă doar în tehnica impecabilă a lui Forman, ci în actul autentic al redescoperirii artistului. Am intrat în sală privind nu doar muzica lui Mozart, ci și pe Mozart însuși ca pe o instituție rigidă a înaltei culturi, un nume așezat pe un piedestal atât de înalt încât aproape că uiți că în spatele lui a existat vreodată un om real. Iar la final am ieșit înțelegând că, înainte să devină monument cultural, Mozart a fost un artist viu, vulgar, haotic, infantil, obsedat de succes, de bani, de petreceri și de validarea celor din jur. Un om care își scandaliza contemporanii cu aceeași ușurință cu care îi fascina.
Și cred că tocmai aici se află miracolul discret al filmului lui Forman. Reușește să îți amintească faptul că simfoniile lui Mozart nu s-au născut într-un muzeu și nici într-un templu solemn al culturii, ci într-o lume reală, zgomotoasă și profund umană. Muzica lui era, în vremea respectivă, muzica populară a epocii sale. Oamenii mergeau la operele lui exact cum mergem noi astăzi la concerte. Îl adorau, îl bârfeau, îl transformau într-un fenomen cultural viu. Iar Amadeus reușește să îți transmită toate aceste lucruri fără să îți predea vreodată o lecție de istorie și fără să ridice un deget explicativ în fața spectatorului, lăsându-te să descoperi singur că omul din spatele mitului era mult mai apropiat de tine decât ai fi crezut.
Și cred că, în fond, exact aici am început să înțeleg și reacția oamenilor la Michael. Mulți dintre cei care au iubit acel film nu căutau neapărat subtilitate regizorală sau complexitate psihologică profundă. Își doreau pur și simplu să îl redescopere pe Michael Jackson dincolo de scandaluri, de ultimele decenii ale vieții sale și de greutatea propriului mit. Diferența este că Michael îți explică aproape constant ce trebuie să simți, în timp ce Amadeus te lasă să pășești singur în descoperirea artistului.
Recomandarea mea este să vedeți aceste două filme unul după celălalt, împreună, ca pe o experiență duală și aproape complementară. Dincolo de diferențele evidente de stil, epocă și limbaj cinematografic, vorbim despre două povești surprinzător de asemănătoare ale unor genii apăsate constant de greutatea propriului talent, de relația sufocantă cu figura autoritară a tatălui și de incapacitatea lumii din jur de a-i înțelege pe deplin.
