Cum construiești un biopic despre un om a cărui existență, privită din exterior, pare atât de lipsită de evenimente și atât de banală? Și totuși, din această viață obișnuită s-a născut unul dintre cei mai importanți autori ai secolului al XX-lea, un scriitor pe care îl asociem astăzi cu unele dintre cele mai tulburătoare universuri imaginare create vreodată, surprinzând absurdul existenței până în punctul în care numele său a ajuns să definească însăși această experiență. „Kafkian” este astăzi primul cuvânt care îți vine în minte atunci când ai de-a face cu birocrația obositoare, când ceva ți se pare absurd, complicat sau angoasant.
De aici se naște și cea mai interesantă provocare a filmului: cum reprezinți cinematografic viața unui artist a cărui imaginație s-a hrănit aproape exclusiv din birocrație și din rutina unui program de lucru de la nouă la cinci, a cărui cea mai mare aventură s-a petrecut aproape exclusiv în propria minte?
Tocmai de aceea, Franz nu avea cum să urmeze tiparul unui biopic convențional, pentru că o astfel de abordare nu i-ar fi făcut dreptate lui Kafka, a cărui însăși existență refuză convențiile genului. Spre deosebire de mulți dintre scriitorii care aveau să-i preia ideile și să le ducă mai departe, Kafka nu și-a trăit filosofia în piețele publice sau în mijlocul marilor evenimente istorice. Dacă Albert Camus lupta în Rezistența franceză, iar Jean-Paul Sartre își transforma convingerile în dezbateri politice și proteste, Kafka își împărțea timpul între biroul companiei de asigurări și mașina de scris.
Chiar și pentru un cineast de talia Agnieszki Holland, un biopic despre Kafka reprezintă o provocare. Una dintre cele mai respectate regizoare europene, cunoscută pentru faptul că abordează adesea subiecte extrem de controversate, în special drame politice și sociale inspirate din evenimente reale, filme care i-au atras, de-a lungul timpului, reacții virulente și chiar amenințări din partea taberelor ultraconservatoare, Holland se îndepărtează aici de direcția care i-a definit filmografia și livrează unul dintre cele mai cuminți filme ale sale.
Dorind să îi aducă un tribut lui Kafka, mai degrabă decât să adopte o poziție proprie, Holland refuză, în același timp, să își încadreze filmul în convențiile unui biopic tradițional. Rezultatul este “un hibrid între o pisică și o oaie”, un film care reușește să mulțumească pe toată lumea, dar fără a-i satisface complet pe toți.
Franz bifează aproape toate reperele esențiale ale vieții lui Kafka: relația tensionată și sufocantă cu tatăl său, apropierea de sora Ottla, iubirile sale complicate, prietenia profundă cu Max Brod și lupta dureroasă cu tuberculoza care avea să îi curme viața la doar patruzeci de ani, însă le prezintă prin prisma unei realități fragmentate în care narațiunea sare constant în timp în loc să urmeze o linie dreaptă. Acest procedeu creează conexiuni între etapele vieții sale, dar și între lumea contemporană și ideea de Kafka din prezent, arătând cum imaginea sa iconoclastă este percepută astăzi: de la statutul de reprezentant absolut al absurdului, la obiect de fascinație turistică sau chiar instrument de marketing capitalist.
Una dintre cele mai inspirate secvențe este reinterpretarea nuvelei În colonia penitenciară, transpusă într-un mod vizual pe care, personal, nu l-am mai întâlnit până acum. Holland refuză să transforme momentul într-un clișeu de tipul „origin story” al creației artistice, specific biopicurilor comerciale, alegând să integreze vizual povestea în țesătura filmului, fără explicații sau repere suplimentare. Acest lucru rezultă într-o referință culturală care își dezvăluie adevărata valoare doar în fața unui spectator deja familiarizat cu opera lui Kafka; pentru un public neinițiat, secvența poate părea doar un episod suprarealist și bizar, dar pentru cei care îi cunosc literatura, ea probabil reprezintă una dintre secvențele cu care rămâi după film.
Unele dintre aceste intervenții creează punți elegante între omul Kafka și mitul care avea să-i supraviețuiască. Altele par mai degrabă mici artificii de construcție, care atrag atenția asupra ingeniozității filmului fără să adauge întotdeauna un strat nou de semnificație. Iar în dorința de a integra cât mai multe trimiteri la opera și imaginarul lui Kafka, anumite episoade esențiale din biografia sa ajung să fie tratate surprinzător de superficial. Relația cu tatăl său ocupă, pe bună dreptate, un loc central, însă birocrația și rutina biroului de asigurări, poate cea mai importantă sursă de inspirație pentru opera sa, rămân prea puțin explorate. Cu atât mai mult cu cât tocmai acea existență repetitivă, petrecută între dosare și proceduri administrative, avea să dea naștere unui imaginar care continuă să definească felul în care privim absurdul instituțional până astăzi.
Vizual, Agnieszka Holland reconstruiește o Praga a anilor ’20 fascinantă, dominată de influențele cubiste ale epocii, iar fiecare decor pare să existe la granița dintre realitate și imaginar, între trecut și viitor, fără să piardă vreodată senzația de fluiditate, iar cadrele întunecate, cu umbre ce aduc un pic a expresionism german, sporesc spiritul chinuit și sufocat de rigiditatea structurală a societății și a familiei. Holland introduce și câteva rupturi deliberate ale convenției, prin adresări directe către cameră sau prin salturile în prezent, unde Kafka apare deja transformat într-un produs cultural, între muzee, tururi ghidate și suveniruri. Unele dintre aceste momente funcționează foarte bine, altele mi-au dat impresia că întrerup inutil ritmul filmului. Deși am bănuit că adresarea directă ar putea trimite la universul scrisorilor lui Kafka, ca spectator am simțit că aceste intervenții mă scot pentru câteva clipe din lumea pe care filmul o construise cu atâta grijă.
Și coloana sonoră urmează aceeași logică, completând imaginea fără să încerce vreodată să o eclipseze. Îmbinând influențe contemporane cu sonorități specifice perioadei, muzica devine liantul care unește etapele foarte diferite ale vieții lui Kafka și face ca trecerile dintre epoci, dintre realitate și imaginar, să se producă cu aceeași naturalețe cu care curge întreaga narațiune. Rezultatul este o experiență surprinzător de armonioasă, în care imaginea și sunetul par să funcționeze permanent în tandem.
La capitolul interpretare, distribuția este una dintre cele mai inspirate decizii ale filmului, nu degeaba rolul directorului de casting a început, în ultimii ani, să primească recunoașterea pe care o merită. Idan Weiss nu încearcă să joace un geniu excentric, ci construiește un Kafka aproape permanent retras în propriile gânduri. Fizic, seamănă surprinzător de mult cu scriitorul, însă adevărata calitate a interpretării stă în discreția cu care își construiește personajul. Din păcate, filmul îi oferă prea puține ocazii să exploreze unele dintre contradicțiile personalității lui Kafka.
Din mărturiile contemporanilor știm că, în cercul apropiat, acesta avea un simț al umorului remarcabil și molipsitor, râzând uneori atât de tare în timp ce își citea propriile texte încât nu le mai putea termina. Filmul surprinde această latură doar într-o singură secvență, interesantă, dar prea izolată și insuficient dezvoltată pentru a schimba imaginea generală a personajului. Rezultatul este un Kafka ceva mai auster decât cel descris de cei care l-au cunoscut. este excelent în rolul tatălui, reușind să domine aproape fiecare scenă în care apare și să transforme relația dintre cei doi în principalul motor emoțional al filmului. Mi-ar fi plăcut, în schimb, ca relația cu sora sa, Ottla, poate cea mai importantă prezență afectivă din viața lui Kafka, să primească mai mult spațiu.
Filmul nu îmbrățișează pe deplin nici convențiile biopicului clasic, dar nici nu merge suficient de departe încât să devină un experiment radical. Rămâne undeva între cele două direcții, încercând să împace atât spectatorul care îl descoperă acum pe Kafka, cât și pe cel care îi cunoaște deja opera. Este, poate, o alegere mai sigură decât și-ar fi dorit unii, însă și una care îi permite filmului să rămână accesibil fără să își piardă complet personalitatea.
Înainte de încheiere, aș dori să laud inițiativa Independența Film, care a completat proiecția cu o scurtă introducere și o sesiune de întrebări și răspunsuri alături de Iulia Dromereschi, traducătoare și jurnalist cultural, pe tema „Kafka: autor și personaj”. Astfel de evenimente adaugă întotdeauna o dimensiune suplimentară experienței de vizionare, cu atât mai mult atunci când vorbim despre un autor precum Kafka, a cărui operă continuă să nască interpretări și dezbateri la mai bine de un secol de la publicare.
Am plecat nu doar cu impresii despre film, ci și cu câteva fun facts. Preferatul meu rămâne faptul că, în Metamorfoza, Kafka nu spune niciodată că Samsa se transformă într-un gândac. În schimb, folosește termenul german Ungeziefer, un cuvânt intenționat vag, care desemnează o vietate impură, improprie sacrificiului, lăsând înfățișarea creaturii deschisă imaginației fiecărui cititor.
Franz este distribuit în România de Independența Film și poate fi văzut în cinematografe începând cu 17 iulie.
- Gen: Biografic, Dramă, Istoric
- Regie: Agnieszka Holland
- Scenariu: Marek Epstein, Agnieszka Holland
- Durată: 127 minute
- Clasificare: AP-15
- Distribuitor: Independența Film
- Studio: Marlene Film Production, X-Filme Creative Pool, Metro Films
- Distribuție: Idan Weiss, Peter Kurth, Jenovéfa Boková, Ivan Trojan, Sandra Korzeniak, Katharina Stark, Sebastian Schwarz, Carol Schuler
- Sinopsis: “În cel mai ambițios proiect al carierei sale, Agnieszka Holland reconstituie viața și universul lui Franz Kafka. Conceput ca un mozaic caleidoscopic, „Franz” urmărește destinul scriitorului de la copilăria în Praga sfârșitului de secol al XIX-lea până la ultimele sale zile, în Viena de după Primul Război Mondial. Filmul dezvăluie o perspectivă nouă asupra lui Kafka, dincolo de imaginea consacrată a unuia dintre cei mai influenți autori ai literaturii moderne.”
