Tuner – Recenzie

Nu toate filmele au nevoie de ambiții tematice uriașe sau de concepte revoluționare pentru a ieși în evidență. Uneori este suficientă o idee simplă, dar suficient de originală încât să îți rămână instantaneu în minte. Iar uneori, această simplitate devine cel mai mare atu al unui film, construind o lume mai apropiată de realitate și oferind senzația că ceea ce vezi pe ecran ar fi putut exista cu adevărat. Tuner, unul dintre titlurile prezentate anul acesta în cadrul American Independent Film Festival, este construit aproape în întregime pe o astfel de premisă.

Regizat de Daniel Roher, cineastul care a câștigat Premiul Oscar pentru documentarul Navalny, filmul marchează debutul său în lungmetrajul de ficțiune și o schimbare radicală de registru față de zona în care și-a construit până acum reputația.

Pelicula îl urmărește pe Niki Wright, un tânăr acordor de piane interpretat de Leo Woodall (The White Lotus, Nuremberg), care suferă de hiperacuzie, o afecțiune rară și debilitantă ce transformă orice sunet cotidian într-o sursă de durere fizică insuportabilă. Forțat să renunțe la visul unei cariere muzicale, Niki își consumă talentul în umbra unui atelier de acordat piane, purtând permanent dopuri în urechi menite să îl protejeze de durerea cauzată de dizabilitatea sa, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Atunci când descoperă că auzul său excepțional îi permite să distingă mecanismele interne ale unui seif și să îi descifreze combinația, viața lui începe să se îndepărteze de lumea muzicii și să alunece spre cea a criminalității mărunte.

Încă din momentul în care am citit sinopsisul, am devenit curios, atât de concept în sine, cât și de cât de mult poate fi exploatat. Vorbim, până la urmă, despre povestea unui acordor de piane care își folosește auzul excepțional pentru a sparge seifuri, o idee suficient de neobișnuită încât să îți atragă atenția instantaneu, dar și suficient de fragilă încât să ridice o întrebare legitimă: cât de bine poate funcționa o astfel de premisă într-un heist thriller? Răspunsul este simplu. Nu a făcut-o. Din contră, Tuner funcționează ca o subversiune cuminte a filmelor cu jafuri, alegând să rămână fidel dimensiunii și limitelor propriei idei; tot ceea ce urmează evoluează mai degrabă spre o intersecție între Baby Driver și Rain Man, mai ales prin prezența lui Dustin Hoffman, care nu are cum să nu te ducă cu gândul la clasicul din 1988.

Scenariul nu se duce într-o zonă absurdă sau neverosimilă. În loc să transforme secvențele de jaf în exerciții de ingeniozitate imposibilă à la Ocean’s Eleven, preferă să păstrez totul într-un registru surprinzător de realist. Accentul cade mai puțin pe complexitatea spargerilor și mai mult pe relațiile dintre personaje, pe umor și pe situațiile în care acestea se regăsesc. Tocmai această reținere îi permite filmului să rămână credibil chiar și atunci când premisa sa pare să sfideze logica.

La nivel de regie se simte constant prezența unui regizor care înțelege limbajul cinematografic și care nu se mulțumește să lase dialogul sau actorii să ducă în spate întreaga narațiune. Fie că este vorba despre montajul alert al secvențelor de spargere, despre felul în care camera urmărește procesul migălos al acordării unui pian sau despre paralela vizuală dintre mecanismele unui seif și cele ale unui instrument muzical, filmul demonstrează o atenție reală pentru expresia cinematografică.

Din punct de vedere vizual, Tuner alege în mod conștient să rămână într-o zonă sigură, estetica sa curată și convențională nefiind neapărat punctul principal de atracție al filmului. Există însă câteva momente inspirate care sparg această convenționalitate, în special în secvențele de spargere, unde montajul rapid și cadrele din interiorul pianelor și seifurilor creează o paralelă vizuală inteligentă între cele două lumi, decizii ce subliniază simbolic cum aceleași abilități sunt folosite în două contexte complet opuse.

Acolo unde filmul se distinge cu adevărat este la capitolul designului senzorial, sunetul fiind adevăratul as din mâneca acestei producții. Roher plasează audiența direct în mintea protagonistului printr-un design acustic imersiv, care alternează între izolarea totală și redarea fidelă a agresiunii sonore pe care Niki o experimentează fără căștile de protecție. Sunetul devine nu doar un instrument narativ, ci și unul care îți explică mai bine decât orice dialog ce înseamnă să trăiești cu această afecțiune. Împreună cu montajul ritmat și o coloană sonoră superbă, rezultatul este o experiență surprinzător de imersivă și cel mai puternic argument al filmului din punct de vedere tehnic.

La capitolul interpretare, Leo Woodall reușește în prima jumătate a filmului să creeze o dinamică excelentă alături de Dustin Hoffman. Personajul lui Woodall este construit ca un tânăr timid și maleabil, un people pleaser a cărui partitură depinde masiv de personalitățile puternice din jur, motiv pentru care, în momentele în care rămâne singur în a doua parte, jocul său își pierde parțial din fluiditate.

Dustin Hoffman pare să se distreze teribil în rolul lui Harry Horowitz, construind o figură paternă imposibil de displăcut, aflată permanent la granița dintre mentor, complice și bunic excentric. Relația dintre Harry și Niki reprezintă, în cele din urmă, adevăratul centru emoțional al filmului, iar multe dintre cele mai reușite momente apar tocmai din contrastul dintre energia expansivă a lui Harry și timiditatea aproape maladivă a protagonistului.

Principala problemă a filmului se regăsește la nivelul scenariului. Există fire narative care nu își găsesc pe deplin rostul: relația romantică cu tânăra compozitoare, deși conduce către un moment frumos în final, nu reușește să investească spectatorul suficient pe parcurs pentru ca acel final să aibă greutatea pe care și-o dorește.

Iar personajul central, oricât de simpatic, rămâne oarecum superficial explorat, lăsând în urmă sentimentul că filmul ar fi câștigat dintr-o durată puțin mai generoasă sau dintr-o focalizare mai clară pe relația sa cu Harry în detrimentul celorlalte fire narative. Sunt detalii care nu strică experiența, dar o lasă ușor incompletă, lăsând impresia că mai lipsea puțin pentru a duce filmul la un nivel superior din punct de vedere narativ.

Tuner nu reinventează genul, nu rescrie regulile thrillerului și nici nu încearcă să se prezinte drept ceva mai important decât este. În schimb, vine cu un concept original, un design sonor excelent, un farmec aparte și o identitate bine conturată care se distinge cu ușurință din mulțimea producțiilor similare. Un hidden gem care se strecoară discret printre blockbusterele verii și care așteaptă să fie descoperit.

Tuner rulează în cinematografele din România începând cu 19 iunie, distribuit de CAY Films.

• Gen: Crimă, Dramă, Thriller, Romantic, Muzical
• Regie: Daniel Roher
• Scenariu: Robert Ramsey
• Durată: 109 minute
• Clasificare: AP-12 – Acordul Părinților 12
• Distribuitor: CAY Films
• Studio: Black Bear, Elevation Pictures, English Breakfast Productions
• Distribuție: Leo Woodall – Niki Wright
  Dustin Hoffman – Harry Horowitz
  Havana Rose Liu – Ruthie
  Lior Raz – Uri
  Tovah Feldshuh – Marla
  Jean Reno – Marius Maissner
• Sinopsis: Povestea lui Niki Wright, un fost copil-minune al muzicii care suferă de hiperacuzie, o afecțiune rară ce îi transformă auzul într-un instrument aproape supranatural. Atunci când descoperă că abilitatea sa îi permite să distingă mecanismele interne ale unui seif și să îi descifreze combinația, viața lui începe să se îndepărteze de lumea muzicii și să alunece spre cea a criminalității mărunte, într-o cursă contra cronometru pentru a-și salva mentorul și singura familie pe care o mai are.