Au trecut aproape 10 ani de când Xenoblade Chronicles X apărea pe Wii U, acea consolă cu viață scurtă și ambiții mari și era, chiar și atunci, un joc colosal. Fast forward până azi, pe un Nintendo Switch la apus de carieră, și avem Definitive Edition: nu doar un remaster vizual, ci o reconfigurare completă a unuia dintre cele mai îndrăznețe RPG-uri open-world făcute vreodată. Este, fără să exagerez, o epopee sci-fi care reușește să te copleșească, să te surprindă, să te frustreze, să te fascineze, și, în cele din urmă, să-ți dea sentimentul acela rar: „Wow, n-am mai jucat așa ceva până acum.”
Apocalipsa, mechs și pizza
Jocul începe cu un bang: Pământul a fost distrus. Nu de noi, noi doar am avut ghinionul să fim prinși în bătaia unui război intergalactic. Câteva nave reușesc să evadeze, printre care și White Whale, care se prăbușește pe planeta Mira. Tu, un protagonist mut și amnezic (pentru care „carismă” e un cuvânt străin), te trezești într-un container și ești recrutat de Elma, o tipă badass cu o afinitate pentru tactici militare și pizza.
Orașul New Los Angeles devine baza de operațiuni pentru explorare, supraviețuire și, inevitabil, pentru întrebări existențiale despre umanitate, divinitate și ce mai rămâne din noi când planeta noastră devine o legendă urbană.
Un nimeni, pe drumul de a devenii cineva
Joci rolul unui personaj fără nume, voce sau amintiri, un avatar, fantezia oricarui “weeb” care a vazut mai mult de un “isekai” pe care îl personalizezi vizual, dar care rămâne mut și impersonal de-a lungul întregii povești. Spre deosebire de Shulk, Rex sau Noah din celelalte titluri Xenoblade, protagonistul din X este doar un observator. Nu are opinii, nu ia decizii importante de unul singur și nu oferă un fir narativ intern cu care să te identifici. E o decizie riscantă, care pentru unii poate rupe imersiunea emoțională, dar pentru alții deschide drumul spre o experiență mai exploratorie, unde lumea și oamenii din ea sunt adevăratele personaje principale.
În absența unui protagonist vocal, Elma tine locul. Ea este ghidul tău, mentorul și, în multe momente, conștiința morală a jocului. Are o prezență rece, militară, dar în timp, devine una dintre cele mai interesante figuri narrative, cu secrete, conflicte interne și un rol-cheie în marile revelații ale jocului. De altfel, în Definitive Edition, anumite misiuni și secvențe extinse dezvăluie o profunzime suplimentară a relației sale cu Mira, cu rasa umană și cu misterele existențiale ale acestui univers.
Pandora din Avatar dar altfel
Mira e adevărata vedetă. Cele 5 regiuni (Primordia, Noctilum, Oblivia, Sylvalum și Cauldros) sunt masive, diverse, pline de biomi alieni, faună ciudată, și peisaje de care nu te saturi nici după 80 de ore. Fiecare zonă pare să-ți șoptească „vezi ce-i acolo sus? Poți ajunge.” Și chiar poți. Asta dacă ai răbdare.
De la lacuri acoperite de ceață în care apar uriași cu coarne din neant, până la păduri bioluminescente și canioane bântuite de Tyranți iar totul îți amintește că nu ești binevenit aici. Mira nu a fost construită pentru oameni, dar tu tot încerci să o cucerești.
La munca, dar in spatiu cu un plus de cafteala
Sistemul de progresie este vast și se învârte în jurul FrontierNav, o aplicație în joc unde plasezi sonde pentru minerit, cercetare sau stocare. Acestea generează bani, resurse și progres pentru echipamente. E ca un fel de „job” zilnic, dar în loc de Excel și cafea, ai sonde și extratereștri. Quest-urile sunt peste tot. Unele sunt serioase, cum ar fi să salvezi populații întregi, iar altele sunt absurde (inclusiv oprirea unui politician care vrea să transforme economia în troc cu pizza). Dar fiecare adaugă ceva la imaginea acestei lumi stranii și în același timp familiare.
Sistemul de luptă combină auto-attack, cooldowns și „Arts”, abilități care se reactivează strategic. Dacă ai jucat vreodată un MMO clasic (World of Warcraft, SWTOR), te vei simți acasă. Soul Voice adaugă și mai multă profunzime, încurajându-te să sincronizezi acțiunile cu cererile coechipierilor. Noutatea mare e Quick Cooldown, o mecanică prin care poți relansa o abilitate imediat, dacă ai acumulat destulă energie. În mod interesant, Skell-urile (mech-urile) nu pot folosi această opțiune, ceea ce creează o diferență clară între lupta pe jos și cea mecanizată. Una e mai rapidă și haotică, cealaltă mai lentă și brutală. Ambele sunt satisfăcătoare.
30 de ore mai tarziu
Ca tot am mentionat mai sus, da, trebuie să joci vreo 30 de ore până să primești un Skell. Încă vreo 10 până să zboare. Și da, merită. Nu doar pentru că te simți ca un Gundam zburand prin peisaje SF, ci pentru că schimbă radical perspectiva. Fără Skell, ești un nimeni care se ferește de dinozauri. Cu Skell, devii ultra-șmecher. Cu Skell zburător, devii ultra-mega-șmecher PRO MAX HD. Poți ajunge oriunde. Poți coborî în mijlocul unui cuib de monștri și să te iei la trântă cu ditamai Tyrantul de nivel 80. Dar ai grijă, dacă pierzi, trebuie să-l repari. Și costă. Mult.
Totusi, mai duce Switch-ul? Mai duce, mai duce.
Dacă există vreun joc care să demonstreze că Nintendo Switch mai are ceva suflu înainte să predea ștafeta către generația următoare, acela este Xenoblade Chronicles X: Definitive Edition. Vorbim despre o lume imensă, deschisă, fără zone instanțiate sau tranziții vizibile între regiuni, cu creaturi uriașe, ceruri animate și o varietate de biomi care pun la încercare chiar și hardware-uri mai recente. Și totuși, Monolith Soft reușește din nou imposibilul, să facă o consolă modestă să se comporte ca și cum ar avea steroizi tehnologici injectați în procesor.
Versiunea de Switch arată categoric mai bine decât cea de Wii U. Texturile au fost reîmprospătate, iar mediul înconjurător e mai clar, mai colorat și mai dens populat vizual. Vegetația, umbrele, norii și lumina ambientală creează un efect de imersiune impresionant. Cele mai multe schimbări se simt subtil, nu e vorba de un salt de o generație grafică, dar toate detaliile adunate încep să conteze. Chipurile personajelor, care în versiunea originală păreau reci, rigide și ușor lipsite de suflet, sunt acum mai naturale, mai expresive, și mai bine integrate în scena. UI-ul a primit și el tratament modern: fonturi noi, ferestre mai bine organizate, totul mai lizibil și o logică a interfeței care te ajută să navighezi printre cele zeci de meniuri fără să simți că te lupți cu sistemul oricare o fi acela. Dacă înainte trebuia să joci cu pauze dese pentru a consulta ghiduri sau explicații online, acum totul e explicat clar, cu tutoriale ușor accesibile în joc, marcaje utile pe hartă și un sistem de salvare cu mai multe sloturi (da, în sfârșit). Asta da Quality of Life.
În ceea ce privește performanța jocul rulează stabil la 30 de cadre pe secundă în cea mai mare parte a timpului. În luptele masive cu mulți inamici sau în zonele intens populate din New Los Angeles, se mai strecoară câteva scăderi de framerate, dar acestea sunt rare și nu afectează semnificativ experiența daca nu esti pretențios. Iar faptul că poți zbura deasupra unei lumi colosale, fără ecrane de încărcare între zone, rămâne în 2025 la fel de impresionant cum era în 2015.
Mai interesant este că în codul jocului s-ar fi descoperit un mod 60 fps dezactivat, probabil gândit pentru hardware-ul viitor aka SWITCH 2: Electric Boogaloo. Asta înseamnă că o eventuală versiune pentru Switch 2 ar putea aduce nu doar un framerate dublu, ci poate chiar o rezoluție mai înaltă, timpi de încărcare instantanei și și mai puține compromisuri vizuale. Pe scurt, acest joc pare mai degraba pregătit pentru viitor. Și apropo de timpi de încărcare, oricum sunt ridicol de rapizi. Fast travel-ul te teleportă aproape instant, indiferent dacă te muți în aceeași regiune sau de la un capăt la altul al planetei. Acesta este genul de detaliu care face diferența în RPG-urile astea mari, sa nu mai pierzi zeci de secunde între fiecare misiune sau obiectiv. E o experiență fluidă, în ciuda complexității și dimensiunii sale.
Desigur, nu e totul perfect. Există ocazional screen tearing (imaginea pare să se „rupă” la mișcări rapide ale camerei), mai ales dacă joci în mod docked și îți place să rotești repede camera în luptă. Dar este un compromis minor și, în cele mai multe cazuri, poate fi redus prin ajustarea vitezei camerei în setări.
Încă unul la colecție
Xenoblade Chronicles X: Definitive Edition nu e pentru toată lumea, dar asta cred că se întamplă cu 99% din J-RPG-uri. Dacă nu-ți place combatul tip MMO, dacă ai nevoie de o poveste intensă încă de la început, sau dacă ai fobie de meniuri, e posibil să il lasi înainte de a descoperi ce îl face cu adevarat magic. Dar dacă ai răbdare… dacă ești genul de jucător care vrea să înțeleagă fiecare sistem, să exploreze fiecare colț de hartă, să vorbească cu fiecare NPC și să-și customizeze fiecare Skell până devine o armă de distrugere totală, atunci ai găsit RPG-ul perfect. Nu e doar un joc. E o lume. Una în care trebuie să muncești ca să o înțelegi. Dar odată ce o faci, nu mai vrei să pleci de pe Mira.
Xenoblade Chronicles X: Definitive Edition a fost lansat pe Wii, Wii U, New Nintendo 3DS și a sosit și pe Nintendo Switch din 23.03.2025
- Gen: Role-Playing Game
- Lansare: 20 martie 2025 (Nintendo Switch)
- Studio: Saber Interactive
- Distribuitor: Nintendo, CD MEDIA (România)
- Platforme: Wii, Wii U, New Nintendo 3DS, Nintendo Switch
- Clasificare: 12+
- Sistem de testare: Nintendo Switch
- Sinopsis: “Anul este 2054. Pământul a fost distrus de un război intergalactic între două rase extraterestre, iar umanitatea se află pe marginea anihilării. Un mic număr de supraviețuitori, la bordul navei USS White Whale, aterizează forțat pe planeta vastă și sălbatică Mira – iar acum tu, ca membru al organizației BLADE, ai misiunea de a ajuta umanitatea să se ridice din pragul extincției.“
