Când eram mic și mă uitam la City Hunter, pe Italia Uno, nu înțelegeam cum un erou atât de precis în a elimina răufăcătorii poate fi atât de afemeiat. Apoi, pe un PC engine am jucat și jocul, pe care cred că l-am terminat în maximum o oră. Remake-ul, de fapt remaster, nici nu știu cum să-i zic, remaster, îl ierți că îți amintești cine ai fost când l-ai descoperit prima oară. City Hunter te face să-ți dai seama că nostalgia nu e un scut, e doar un filtru roz pus peste o realitate mai rigidă decât ți-ai amintit. City Hunter, apărut acum pe Switch 2, e exact genul ăsta de experiență: o reverență solemnă în fața unei legende și, în același timp, o demonstrație brutală că timpul nu negociază cu designul slab.
Vă spun aici despre universul creat de Tsukasa Hojo, despre anime-ul City Hunter, despre Ryo Saeba, detectivul cu precizie chirurgicală și moralitate flexibilă, gentleman când trebuie și animal când vede o fustă. Adică omul e disperat, dacă ați văzut anime-ul sau ați citit manga, credeți-mă, n-ați văzut în viața voastră așa terminat după femei. City Hunter nu a fost niciodată doar despre gloanțe, ci despre atmosfera aceea de Tokyo nocturn, cu baruri luminate artificial, jazz discret în fundal și un erou care își joacă rolul de prădător sentimental cu un zâmbet strâmb.
O lansare pentru nostalgici
Lansarea asta pe Switch 2 e făcută cu grijă, se simte localizarea în mai multe limbi, prezentarea atentă, bonusurile pentru fani, iar includerea piesei „Get Wild” de la TM Network e genul de detaliu care îți ridică un nod în gât dacă ai crescut cu finalurile alea care tăiau episodul fix când trebuia. E o declarație clară: “Nu am uitat ce înseamnă City Hunter!”.
Dar asta nu e tot…
În clipa în care începi efectiv să joci, entuziasmul începe să se topească lent, ca becul sau neonul care pâlpâie într-un cartier în care nimeni nu mai repară instalația. Level design-ul e un labirint construit fără poezie: uși nemarcate, camere care par copiate una din alta, fundături care nu te provoacă intelectual, ci te obligă să ghicești. Nu e suspans, e confuzie. Nu e explorare, e alergătură mecanică prin spații care nu spun nimic. Apoi, nici inamicii n-au vreo legătură cu anime-ul sau seria manga, adică ce naiba caută roboții? Și mă gândesc că-s roboți, că toți inamicii explodează, un boss e clar robot, apoi o panteră robotizată, naiba știe ce au vrut să spună autorii?
L-am terminat într-o oră. O oră. Și nu pentru că ar fi fost un maraton de reflexe sau un duel intens de concentrare, ci pentru că nu există rezistență reală, nu există escaladare, nu există senzația că urci spre ceva. Dacă știi pe unde să mergi, îl comprimi la 30 de minute fără să transpiri. Iar când ajungi la final, aștepți inevitabil confruntarea supremă, momentul în care Ryo trebuie să demonstreze că e mai mult decât un gag ambulant cu pistolul la el.
Nu există boss final. Pur și simplu nu există. Jocul se încheie ca o poveste spusă pe jumătate, ca o glumă care își pierde punchline-ul. Te uiți la ecran și ai senzația că lipsește o bucată, că cineva a tăiat ultimul capitol din carte. Partea de perversitate sexuală e prezentă, atunci când te uiți pe gaura cheii și vezi niște fete dezbrăcate, care îți umplu bara de viață. Asta e singura legătură cu seria lui Hojo.
Păcat de realizare și de prețul enorm
Și e păcat, pentru că ideea e bună. Chiar e, nu bag în ele și nu încerc să că vonving să cumpărați jocul, nu merită mai mult de 2 dolari. Mecanica prin care Ryo își recuperează viața prin interacțiuni comice cu femei dezbrăcate e fidelă spiritului original, e acel umor obraznic și exagerat care definea seria. E prostesc, e caricatural, e fix ce trebuie pentru City Hunter, iar acolo am simțit autenticitatea. Acolo simți că cineva a înțeles materialul sursă, de fapt e doar un aspect și prea puțin pentru tot ce vor băieții cu remaster-ul ăsta.
Autenticitatea singură nu ține loc de profunzime. Ce avem aici e un joc care arată ca o capsulă a timpului: îl privești cu admirație, îl pornești cu emoție, îl termini cu o ridicare din umeri. E o piesă de colecție prezentată cu respect, dar care nu reușește să se transforme într-o experiență memorabilă în 2026.
Merită 25 de dolari? Nici măcar pentru fanii hardcore, care s-au comportat precum Ryo Saeba, nici ca gest de susținere pentru dezvoltatori, ca simbol, ca mod de a spune “vreau să mai existe City Hunter pe piață”. Răspunsul este un nu categoric, pentru că există colecții retro care oferă mai mult conținut, mai multă varietate, mai multă substanță pentru aceiași bani. Ba chiar pentru bani mai puțini.
City Hunter merită un joc modern, amplu, cu investigații reale, cu misiuni secundare care respiră viață, cu un antagonist memorabil și un final care să-ți rămână în minte. Universul ăsta e prea bogat ca să fie redus la un sprint de o oră fără confruntare finală. Lansarea asta e o dovadă de iubire, jocul, însă, rămâne o umbră a potențialului său. Și doare puțin tocmai pentru că știi cât de mare putea să fie, iar tu vii cu un joc de la finalul anilor ’80, îi pui o copertă nouă, un background, l-ai emulat și ceri 25 de dolari! Nu ți se pare că mă fraierești?
City Hunter este disponibil din 25 februarie pe Nintendo Switch, Playstation 5, Xbox Series X | S, PC (Steam).
- Gen: Arcade, Platformer, Action
- Lansare: 25.02.2026
- Studio: Clouded Leopard Entertainmentm, Sun Soft, Red Art Games
- Distribuitor: Nintendo
- Platforme: Nintendo Switch, Playstation 5, Xbox Series X | S, PC (Steam)
- Clasificare: 12+
- Sistem de testare: Nintendo Switch 2
- Sinopsis: “Lansat pe 2 martie 1990, ca unic joc oficial de acest fel pentru consolele de acasă, acest titlu legendar revine după 35 de ani—lansându-se acum la nivel mondial simultan, cu toată emoția debutului său original.Acest joc este mai mult decât o simplă refacere—este o fuziune dintre nostalgie și noutate. Cu localizare în mai multe limbi, atât fanii de lungă durată, cât și jucătorii noi se pot bucura de experiență fără bariera lingvistică.Retrăiește emoția și momentele pline de sentiment încă o dată.”
