Trebuie să recunosc de la bun început că mi-a luat ceva să îmi pun niște gânduri în ordine legat de Scream 7. L-am văzut vineri, iar la momentul acestei recenzii, duminică, simt că parcă piesele încă nu au căzut cum trebuie în capul meu și nu știu unde să mă poziționez legat de film. Tot ce pot spune este că sunt în continuare împărțit între lucrurile care mi-au plăcut și cele care mi-au plăcut mai puțin. Nu aș putea să spun că există vreun moment ofensiv, doar că au fost niște momente foarte „high” și unele destul de „low”. Încerc, cum am zis, să le pun cap la cap să văd dacă elucidez misterul.
În „Scream 7”, povestea revine la rădăcinile din Woodsboro și se concentrează din nou pe Sidney Prescott, care și-a construit o viață aparent liniștită departe de trecut. Doar că Ghostface nu rămâne niciodată în trecut prea mult timp. De data asta, amenințarea se apropie periculos de familie, iar miza devine mult mai personală decât în ultimele două filme. Fără să intru în detalii, filmul merge pe ideea că trauma nu dispare, ci se transmite, iar regulile francizei sunt puse iar sub lupă, doar că cu un aer mai nostalgic decât meta-ironic, cum a fost până acum.
Neve Campbell revine în rolul lui Sidney Prescott și, sincer, filmul se sprijină mult pe ea. Are o prezență mai matură și mai fermă. Nu mai este doar „the final girl”, ci o femeie care a trecut prin prea multe și care nu mai reacționează la fel. Courteney Cox, ca Gale Weathers, rămâne ancora francizei, la granița dintre jurnalist oportunist și aliat loial. Prezența ei dă filmului un sentiment de continuitate. Jasmin Savoy Brown și Mason Gooding, supraviețuitori din Scream (5) și Scream 6, revin și ei, iar dinamica lor funcționează mai bine aici decât în filmul anterior. Au mai mult spațiu să respire și să fie mai mult decât „noul grup”. Matthew Lillard este un nume care, indiferent cât apare sau cum apare, aduce imediat un val de reacție în sală. Doar simpla lui asociere cu seria schimbă energia filmului. Din partea noii generații, Mckenna Grace are un rol micuț unde reușește să fie unul din „kill-urile” mai creative din film. Anna Camp, Michelle Randolph și Joel McHale adaugă variație distribuției, fiecare cu tipologia lui clară, marginal stereotip.
Regizat de Kevin Williamson, omul care a pus bazele seriei, filmul încearcă să îmbine nostalgicul cu ideea de moștenire. Nu mai e doar despre regulile filmelor horror, ci despre ce rămâne după ce le-ai aplicat de șase ori deja. Este mai puțin jucăuș decât „Scream VI”, mai puțin ironic, dar mai încărcat emoțional. Aici intervine una dintre problemele mele cu filmul. Pare să aibă trei straturi. Un slasher foarte violent când vine vorba de „kill-uri”. Are incontestabil momente de tensiune maximă, dar și violență care nu se potrivește cu următoarele două straturi. Cel de Scooby Doo fără Scooby Doo, unde, diferit față de până acum, în primele 30 de minute cred că avem un moment de dat jos masca să vedem cine este criminalul, ca în fiecare episod din îndrăgitele desene animate. Iar ultimul strat, sau poate chiar primul, este că filmul ajunge să fie un mister care se simte și arată ca un film de duminică după-amiază la televizor. La ce mă refer cu „film de televizor”? La filmele acelea precum „Aurora Teagarden”, „Fixer Upper Mysteries” sau „The Gourmet Detective Mysteries” (da, există vreo cinci filme din seria „The Gourmet Detective Mysteries”). Nu pare să aibă acel „feeling” de blockbuster, de slasher de cinema. Momentele „moarte” din film sunt discuții despre „ce să fac cu fiica mea” sau subiecte asemănătoare. Și e clar un split, o diviziune, ceva în viziunea generală a filmului, pentru că bănuiesc, nu am citit și nu am căutat nimic legat de asta, dar trebuia să fie altfel și nu ce am primit. Nici dialogul nu ajută când, la fiecare două-trei linii, se menționează absolut toate filmele trecute. Este nostalgie și video, și audio. Meta-nostalgie.
Pe partea de „kill-uri”, filmul livrează. Sunt memorabile și, cred eu, mai grafice decât în „Scream VI”, deși nu pot spune cu mâna pe inimă că îmi amintesc perfect nivelul de brutalitate de acolo. Aici, însă, impactul e clar. Unele momente sunt construite cu build-up clasic, cu tensiune care crește lent. Altele sunt spontane și violente, aproape agresive, venind din senin. Problema nu este execuția. Problema este că violența asta pare uneori să aparțină unui alt film decât cel misterios și nostalgic care rulează în paralel. Ritmul e și el interesant. Filmul nu este lung, dar pe alocuri se simte de parcă are 2 ore grele. Actul trei, în special, devine puțin haotic. Se întâmplă lucruri, lumea aleargă, există confruntări, dar între aceste momente există destul „downtime”. Build-up-ul este decent, nu pot să spun că nu funcționează, iar per ansamblu filmul nu se simte dezechilibrat, însă există acel sentiment că unele secvențe puteau fi strânse sau montate mai agresiv. Ghostface începe puternic. Primele apariții sunt intense. Pe parcurs, însă, personajul devine mai fizic decât intimidant. Dacă în primul film era aproape stângaci, uman, aici este mai degrabă un fel de Myers cu cuțit, doar că știm că, în final, sub mască este tot un om nu răul întruchipat. Și poate tocmai asta îi scade din forță. Este mai mult un simbol decât o prezență care să inspire frică reală. Vocea funcționează, ca de obicei, dar dialogul lui este la minim. Nu mai există aceeași plăcere a conversației telefonice. Totul este mai 2026.
„Scooby Doo” combinat cu „Aurora Teagarden”
Cât despre elucidarea misterului, aici lucrurile devin mai personale. Nu m-a satisfăcut în mod real. Nici nu m-a enervat, dar m-a lăsat ușor dând din umeri. Misterul l-am pus cap la cap destul de repede, exact din cauza acelui strat „Scooby Doo” combinat cu „Aurora Teagarden”. Este previzibil în anumite puncte și nu l-aș numi emoțional. Funcționează în interiorul filmului, dar nu are acel impact care să te lase discutând zile întregi despre el. Ca poziționare în franciză, „Scream 7” pare să fie un final de capitol. Sper. Poate chiar și pentru noile personaje introduse în ultimele două filme. Sper. Se simte ca o încercare de soft reset, un „requel” care vrea să aducă înapoi esența, dar și să pregătească terenul pentru altcineva. Fan service există, mai ales spre final, însă nostalgia nu apare doar acolo. Dialogul este încărcat de referințe încă din primele minute. Este un trip nostalgic constant, vizual și auditiv. Și poate aici este cheia. Filmul vrea să fie o închidere, o celebrare și un nou început în același timp. Uneori reușește. Alteori pare că încearcă prea mult să împace toate generațiile deodată. De aceea Scream 7 pentru mine este un film de nota 7.
Scream 7 din 27 februarie la cinema, distribuit în România de Forum Film.
- Gen: Horror
- Regie: Kevin Williamson
- Scenariu: Kevin Williamson, Guy Busick, James Vanderbilt
- Durată: 1h 54m
- Clasificare: N-15 – Nerecomandat 15
- Distribuitor: Forum Film
- Studio: Paramount Pictures
- Lansare: 27 februarie 2026
- Distribuție: Neve Campbell – Sidney Evans
Courteney Cox – Gale Weathers
Anna Camp – Jessica Bowden
Joel McHale – Mark Evans
- Sinopsis: “După ce, în sfârșit, își găsește liniștea în viața construită alături de familie, Sidney Prescott descoperă că trecutul nu rămâne niciodată îngropat prea mult timp. Odată cu apariția unui nou criminal Ghostface, coșmarul revine, iar de data aceasta ținta principală este fiica ei, Tatum. Prinsă între instinctul de supraviețuire și dorința de a-și proteja familia, Sidney e nevoită să reintre în joc și să oprească un nou val de crime înainte ca totul să scape definitiv de sub control.”
