De la bun început știam la ce fel de film o să merg, dar nu mă așteptam ca din primele minute să îmi displacă în asemenea hal. Direct, de la bun început, cum am zis, din primele minute, filmul este ciudat. Este foarte meta, foarte „fourth wall”, sau deja suntem, nu știu, la al cincilea perete, la tavan, la podea, la ceva, pentru că există clar o ruptură imediată între film și spectator, cu acea introducere bizară care are să continue, din motive necunoscute sau nu foarte bine gândite, pe tot parcursul filmului. Însă nu m-am supărat. Nu ca la alte filme, unde dacă începutul mă scoate din experiență, e clar că o să fie dificil să intru din nou mai târziu în film. Ce vreau să spun este că am acceptat ciudățenia cu care The Bride!/”Mireasa!” se prezintă și am mers mai departe, doar ca să fiu surprins de și mai multe momente ciudate.
Povestea din „The Bride!” pleacă, cel puțin la nivel de concept, dintr-un loc foarte cunoscut pentru iubitorii de filme. Suntem într-o reinterpretare a mitului lui Frankenstein, dar mutată într-un Chicago al anilor ’30 care arată mai degrabă ca o versiune stilizată, aproape teatrală, a epocii. Creatura lui Frankenstein, aici numită Frank, ajunge să ceară ajutorul unei savante pentru a-i crea o companioană. Din trupul unei femei ucise ia naștere ceea ce filmul numește simplu „Mireasa!”. De aici începe o poveste care nu este neapărat despre groază sau despre experimentul științific în sine, ci mai degrabă despre identitate, libertate și despre ce înseamnă să fii adus pe lume într-o realitate în care deja ai trăit.
Jessie Buckley este, fără îndoială, centrul filmului. În rolul Idei, „The Bride!”, are o energie haotică și imprevizibilă care ține filmul în mișcare chiar și atunci când povestea pare să nu știe exact încotro merge. Buckley joacă personajul cu o combinație de vulnerabilitate și rebeliune, iar fiecare scenă cu ea are senzația că se poate duce în orice direcție. Christian Bale, ca Frank, creatura inspirată din Frankenstein, merge într-o direcție complet diferită. Interpretarea lui este mai reținută, mai tăcută, aproape tragică, ceea ce creează un contrast interesant cu energia explozivă a lui Buckley. În jurul lor, distribuția este surprinzător de solidă. Annette Bening apare ca Dr. Cornelia Euphronious, savanta implicată în crearea Miresei, și aduce acel tip de „nebunie” care ancorează povestea atunci când filmul devine prea extravagant. Peter Sarsgaard, ca detectivul Jake Wiles, introduce elementul de investigație și reacția societății la existența acestor două personaje. Jake Gyllenhaal și Penelope Cruz apar și ei în roluri secundare care adaugă un strat complex universului filmului, chiar dacă uneori ai impresia că aparțin unui alt film cu totul. În ansamblu, distribuția funcționează bine, chiar și atunci când tonul general al filmului pare să sară de la o idee la alta.
Pe partea directorială intră în scenă și Maggie Gyllenhaal, regizoarea filmului, aflată doar la al doilea lungmetraj după „The Lost Daughter”. Dacă acolo demonstra deja că are o sensibilitate aparte pentru personaje și pentru tensiunea emoțională dintre ele, în „The Bride!” pare că vrea să meargă mult mai departe. Filmul este regizat cu o încredere aproape încăpățânată în stil. Fiecare cadru pare construit ca o imagine, ceva mai mult vizual, iar uneori ai impresia că Gyllenhaal împinge lucrurile intenționat spre absurd sau spre teatral. Chicago-ul sau New York-ul anilor ’30 nu arată niciodată ca orașe reale, ci mai degrabă ca un decor de cinema vechi reinterpretat printr-o estetică modernă. Regia merge constant pe ideea de contrast. Avem momente care par inspirate din cinema-ul clasic cu monștri, dar și secvențe care arată aproape ca un musical întunecat sau ca o piesă de teatru filmată cu buget mare. De aici vine probabil și senzația că filmul este uneori fascinant, iar alteori complet dezorientant. Gyllenhaal nu pare interesată să mențină un ton stabil. Din contră, schimbările de stil par mai mult alegeri, ca și cum filmul ar fi un experiment care nu vrea neapărat să fie confortabil pentru spectator.
La nivel de influențe, „The Bride!” nu își ascunde niciun moment rădăcinile. În primul rând, evident, există „Bride of Frankenstein” din 1935, filmul clasic care a definit pentru multe generații imaginea Miresei cu părul electrizat și expresia aceea de șoc permanent. Maggie Gyllenhaal nu încearcă să refacă acel film cadru cu cadru și nici nu pare interesată de un remake clasic. Mai degrabă îl folosește ca punct de plecare, ca pe un mit cinematografic pe care îl rescrie după propriile reguli. În același timp, există și un strop de „Young Frankenstein”, parodia lui Mel Brooks care a devenit între timp aproape la fel de iconică precum filmul original. Nu este o comedie în sensul clar al cuvântului, dar filmul are momente în care absurdul și teatralitatea personajelor par să vină direct din acea tradiție în care monștrii pot fi în același timp tragici și ridicoli. Vizual și ca atmosferă, filmul împrumută destul de mult și din cinema-ul noir. Avem detectivi, umbre, lumini dure și o lume care pare permanent învăluită într-o ceață morală dar și mafioți. Pe lângă toate acestea, „The Bride!” face parte clar și din tradiția filmelor clasice cu monștri. Nu neapărat în sensul horrorului pur, ci în sensul poveștilor despre creaturi care există la marginea societății. Ca în multe dintre filmele Universal din anii ’30 și ’40, monstrul nu este doar o amenințare, ci și o figură tragică, prinsă între dorința de a aparține și faptul că lumea nu are loc pentru el.
Dar, dincolo de toate referințele acestea, am avut și un moment foarte personal în timpul filmului. La un moment dat, uitându-mă la „The Bride!”, m-a lovit un fel de deja vu. Un flashback. Mi-am adus aminte de când eram mic, la cinemaul de vară din Eforie Nord, acolo în aer liber, când am văzut pentru prima dată „Romeo + Juliet”, cel cu Leonardo DiCaprio. Cred că era 1996, sau pe acolo, nu mai știu exact. Am multe amintiri legate de cinema din copilărie, dar nu mă așteptam ca în 2026 să am senzația că mă uit la un film care îmi amintește de altul din ’96. Și nu pentru că ar avea vreo legătură directă cu povestea, ci pentru că „The Bride!” are aceeași teatralitate exagerată și câteodată unele dintre aceleași anacronisme stilistice care făceau filmul lui Baz Luhrmann atât de straniu și de memorabil. Este o senzație greu de explicat, dar cred că exact genul acesta de amestec de influențe definește filmul. „The Bride!” pare construit din multe idei diferite, unele clasice, altele complet moderne, iar rezultatul este un film care uneori funcționează spectaculos și alteori pare că nu știe exact ce vrea să fie.
Dacă ar fi să vorbim despre temele filmului, cred că primul lucru care trebuie spus este că „The Bride!” este, fără îndoială, un film feminist. Dar nu în sensul acela în care cuvântul este folosit astăzi în mod reflex, ca etichetă sau ca armă într-o dezbatere online. Nu mi s-a părut deloc un film „woke” și nici unul care încearcă să împingă o agendă cu forța. Mai degrabă este un film care arată foarte clar problemele timpului în care este plasat, anii ’30, și felul în care femeile erau percepute și tratate în acea societate. Tema principală rămâne identitatea. Deși știm, într-un fel, numele personajului principal, Ida, în momentul în care este readusă la viață ea își caută în continuare numele și, implicit, identitatea. Doar că, spre deosebire de alte filme care folosesc același tip de premisă, aici căutarea nu merge în trecut. Nu este o poveste despre a descoperi cine a fost înainte să moară. Filmul merge în direcția opusă. Ida încearcă să descopere cine este acum și, mai ales, cine poate deveni.
De aici apar două deviații importante ale poveștii. Prima este rebeliunea. Mireasa devine, fără să își propună neapărat asta, un simbol al libertății feminine. Într-un mod aproape accidental, presa senzaționalistă transformă existența ei într-un fenomen public. Femeile încep să o imite, să se marcheze pe față într-un mod similar cu petele pe care le are ea, acele urme lăsate de substanța care a readus-o la viață. În acel moment, personajul nu mai este doar o creatură ieșită dintr-un experiment științific, ci devine un simbol, chiar dacă ea însăși nu pare să fie afectată în film de acest sub-plot. A doua deviație este minciuna. Atât Frank, creatura lui Frankenstein, cât și savanta Euphronious nu îi spun adevărul despre cine este sau despre cum a ajuns să existe, pentru că nici ei nu știu. Pe parcursul filmului, o mint constant, uneori din protecție, alteori poate din teamă sau poate dintr-un sentiment de vinovăție. La un moment dat ajunge chiar prorpiul Frank să îi dea un alt nume, Penelope „Ginger” Rogers. Este foarte clar din interpretarea lui Jessie Buckley că personajul acceptă aceste minciuni doar la suprafață. Nu pare să le creadă complet, dar în același timp vrea să le creadă, pentru că alternativa ar însemna să accepte că întreaga ei existență este construită pe ceva fals.
Filmul are și o componentă romantică destul de clară, dar aceasta este aproape încapsulată într-o altă dinamică. Relația dintre personaje nu este niciodată complet separată de rebeliunea Miresei, de minciunile care o înconjoară și de această căutare constantă a identității. În același timp, filmul dezvoltă și un traseu care, pe alocuri, aduce aminte de povești de tip „Bonnie and Clyde”. Există această idee de doi outsideri care se mișcă printr-o lume care nu știe exact cum să îi accepte și care reacționează uneori cu fascinație, alteori cu violență. Este mult, mult stil peste substanță. Povestea nu se deranjează de multe ori să construiască ceva în mod real, ci pare că vrea doar să ajungă la următoarea scenă, la următorul punct unde trebuie să ducă filmul. Este un film foarte ciudat, din motivele despre care am discutat până acum, dar și din felul în care povestea ține să atingă constant acel „fourth wall”. Poate și felul în care personajele se comportă contribuie la asta. Uneori există ceva aproape identificabil în modul lor de a reacționa, ceva care amintește vag de anumite comportamente pe care astăzi le-am asocia cu probleme moderne de sănătate mintală, bipolaritate sau chiar sindroame precum Tourette. Filmul caută efectiv momente emoționale în lucruri foarte mici. De exemplu, obsesia pe care o are Frank pentru un actor care poartă un pantof special pentru că are un picior mai scurt. Sunt detalii ciudate, dar care par să aibă pentru film o greutate simbolică mai mare decât te-ai aștepta. Nici nu vreau să încep să menționez scena de dans, care este absolut ciudată luată de sine stătător. Dar într-un film ca acesta, care vrea să spună multe lucruri în același timp, scena respectivă mai adaugă încă un strat peste toate celelalte idei deja prezente.
Sigur, nu mi-a plăcut filmul de la început. Dar am simțit că, pe parcurs, cu toate ciudățeniile și cu acele momente în care povestea pare să te lase puțin în aer, reușește cumva să construiască o relație care nu avea de ce să existe cu chimie de la bun început între cele două personaje, Mireasa și Frank. Simt că până spre final, mai ales în ultima parte a filmului, apar câteva dialoguri foarte concludente, foarte clare despre relația dintre ei. Până la urmă, filmul este dus în mare parte de Jessie Buckley și de personajul ei. Prin emoție, prin priviri și prin acea realizare finală care se leagă direct de modul în care începe filmul și de motivul pentru care Frank a ajuns, de fapt, în Chicago.
„The Bride!” este genul de film care va împărți publicul foarte clar în două tabere. Sunt convins că vor exista oameni care îl vor considera un experiment fascinant, o reinterpretare curajoasă a unui mit clasic. În același timp, vor exista și spectatori care vor ieși din sală complet confuzi sau chiar iritați de felul în care filmul refuză să fie convențional. Pentru mine, experiența a fost undeva la mijloc. Nu mi-a plăcut începutul aproape deloc. Primele minute m-au scos complet din film și m-au făcut să cred că urmează două ore foarte grele. Dar, pe măsură ce povestea avansează și începi să accepți regulile ciudate ale acestui univers, filmul începe să funcționeze într-un mod neașteptat. Nu pentru că devine mai clar sau mai coerent, ci pentru că reușește să construiască, treptat, o emoție reală în jurul personajelor.
o reinterpretare curajoasă a unui mit clasic
Nu este un film pentru toată lumea. Este prea stilizat, prea fragmentat și prea interesat de propriile idei pentru a funcționa ca „entertainment” clasic. Uneori chiar pare că suferă de prea mult stil și prea puțină substanță. Dar are și momente în care acea nebunie stilistică funcționează exact cum trebuie. De aceea, cred că „The Bride!” merită văzut, dar cu așteptări minime sau chiar fără așteptări. Nu este genul de film care îți oferă exact ceea ce promite trailerul sau ideea de bază. În schimb, este un experiment cinematografic ciudat, poate frustrant, care probabil va rămâne în mintea unora mult timp după ce se termină. Și, chiar dacă nu pot spune că mi-a plăcut în totalitate, este genul de film care mă bucur că există. Pentru că, într-o perioadă în care multe producții par construite după aceeași formulă, „The Bride!” este măcar suficient de curajos încât să încerce altceva.
Un film produs de Warner Bros. Pictures și distribuit de Vertical Entertainment, The Bride!/„Mireasa!” are premiera pe marile ecrane din țară și în IMAX din 4 martie.
- Gen: Horror, Dramă, Romantic, Sci-Fi
- Regie: Maggie Gyllenhaal
- Scenariu: Maggie Gyllenhaal
- Durată: 1h 54m
- Clasificare: N-15 – Nerecomandat 15
- Distribuitor: Vertical Entertainment
- Studio: Warner Bros. Pictures
- Lansare: 4 martie 2026
- Distribuție: Jessie Buckley – Ida/The Bride/Mary Shelley
Christian Bale – Frank
Annette Bening – Dr. Euphronious
Penélope Cruz – Myrna Malloy
Peter Sarsgaard – Jake Wiles
Jake Gyllenhaal – Ronnie Reed
- Sinopsis: “Filmul este o abordare îndrăzneață, emblematică și emoționantă a uneia dintre cele mai cunoscute povești fantastice. Acțiunea se desfășoară în anii 1930, când „Frank” (Christian Bale) se simte extrem de singur și îi cere unui doctor briliant să îi creeze o parteneră. Împreună, aceștia readuc la viață o tânără superbă care fusese ucisă și astfel Mireasa! ia naștere. Ce urmează este dincolo de imaginația oricui: Crimă! Posesie! Mișcare socială radicală! O idilă criminală!”
