Nosferatu – Recenzie

"Efectele practice, locaţiile unice, reale şi regia impecabilă cu viziunea asta singulară pe care o are de obicei Eggers este foarte rar întâlnită în prezent în filme."

0
594
Ascultă acest articol


Nu pot să îmi aduc aminte ultima dată când am avut un început de an atât de bun datorită unui film dar tot ce pot spune este că Robert Eggers a reuşit din nou să mă facă să cred în cinematografie. Iar după ce am terminat filmul şi am văzut un fel de „making-of”, nişte interviuri şi am citit scenariul original de 130 de pagini din 2016 scris de Eggers sunt din nou îndrăgostit de filme.

Chiar dacă este un remake după originalul din 1920 a lui Murnau şi chiar al doilea remake din istoria filmului, Eggers reuşeşte să facă ceva deosebit cu povestea, ceva ce numai Eggers, în momentul de faţă, ar putea face. Este evident povestea aia din Dracula pentru care s-au judecat familia lui Stoker cu compania de film. Este acea clasică poveste în care un tânăr proaspăt căsătorit, refuza să asculte presentimentul de rău augur al soţiei şi se duce undeva în România, trimis de firma de avocatură la care lucra, ca un misterios şi foarte bătrân conte să îi semneze nişte acte pentru finalizarea unei tranzacţii imobiliare. Evidenţele asemănări cu Dracula nu pot fi negate dar Nosferatu este o poveste complet diferită ca reprezentare. Avem toate elementele în ambele piese dar felul în care acestea sunt derulate diferă considerabil. Nu suntem în faţa unui film cu eroi, în care Harker din Dracula reprezintă idea de erou masculin în timp ce Contele Dracula reprezintă idea de răufăcător masculin al timpului în care a fost scrisă cartea, din câte ţin minte 1897. Nu avem idealul unei poveşti cu Nosferatu ci avem alte aspecte precum rolul femeii în societate, logica contra ocultism şi chiar şi dragoste. Multe elemente din acest film pot fi interpretate, de exemplu la început când Thomas, interpretat de Nicholas Hoult, îi aduce flori soţiei, Ellen, interpretată magnific de Lily Rose-Depp, şi ea are un răspuns oarecum straniu (scena care a fost şi în original) dar cu foarte multă greutate în spate.

Că tot am menţionat actorii, filmul este plin de interpretări care mai de care mai fantastice şi nu tocmai uşoare. În timp ce lumea ar zice că Lily Rose-Depp a avut cel mai greu rol, încercând să fie credibilă ca o soţie iubitoare, ca o femeie care are crize noaptea, ca o femeie posedată şi în acelaşi timp ca o femeie nebună, eu susţin că cel mai greu şi reuşit rol a fost cel a lui Bill Skarsgård ca şi Contele Orlok. Jocul actoricesc nu există într-o singură şi clară formă, sunt actori şi actori, unii mai fizici, alţii mai practici, alţii care o fac doar pentru bani şi tot aşa. În timp ce personajul Ellen cere mult joc actoricesc cu faţa, plâns, dat ochii peste cap şi abilitatea de a trece de la o stare la alta într-un mod credibil, mai greu este când eşti „mascat”. Colin Farrell ne-a demonstrat atât în filmul The Batman cât şi în serialul The Penguin ca un actor se poate pierde în spatele măştii şi spre surprinderea mea, Bill Skarsgård a reuşit să o facă magnific în Nosferatu. Vorbim aici de o schimbare de voce autentică nimic digital, vorbim de un aspect diferit de iconicul Contele Orlok, monstru din Pop-Culture, acea arătare slabă, lunguiaţă, cheală, cu urechile uşor alungite şi acei dinţi care nu sunt şi nu au fost niciodată de vampir ci de şoarece sau şobolan. Dacă nu ai ştii că actorul este Bill Skarsgård, clovnul din IT sau să fiu mai recent Eric Draven din The Crow (ptiu ptiu – păcat mamă, păcat) nu l-ai recunoaşte. Nimic, nici măcar ochii care sunt cei mai uşor de identificat la actorii şi actriţele care folosesc prostetice de cinema.

Mai sunt, cum să nu, de menţionat actori precum Nicholas Hoult care anul acesta a fost pe val cu filmele, în special în Jury #2/”Juratul #2″, nu a dezamăgit în nici o scenă deşi de la jumătatea filmului devine mai mult un actor secundar. Însă în prima parte, în special în scena la castelul Contelui, este o combinaţie de disperare credibilă şi reuşeşte să transmită publicului acea senzaţie de boală, slăbiciune dar şi claustrofobie de a fi prins într-un castel într-o ţară străină. Aaron Taylor-Johnson ca şi prietenul lui Thomas, Friedrich este tipicul personaj din filmele vechi care vrea să creadă dar nu o face decât atunci când e prea târziu. Aş zice că interpretarea este oarecum caricaturistică dar foarte potrivită pentru acest gen de film. Ralph Ineson revine într-un film de-a lui Eggers într-un rol mai mic, că doctorul Sievers dar este o prezenţă puternică pe ecran şi tot el este cel care îl introduce în film pe Von Franz, un renumit profesor doctor elveţian care a fost alungat de comunitate din cauza cochetatului cu alchimia şi ocultismul. Acest personaj este interpretat de Willem Dafoe, un alt actor deja recunoscut pentru rolurile sale în filmele lui Eggers, mai mult decât rolurile lui din afara acestora filme. Majoritatea îl ştiu că Harry Osborn în Spider-Man dar în ultimii ani Eggers l-a elevat cu cele mai potrivite personaje.

Filmul nu este cărat doar de actori, efortul este comun iar regia îşi spune cuvântul în special când vorbim de Eggers, un om care în capul lui trăieşte probabil exclusiv în timpul în care se petrece acţiunea filmului pe care îl face la acel moment. Dragostea şi pasiunea lui pentru filmul original şi pentru renumitul Conte Orlok picura cu fiecare cadru al filmului. Iar cinematografia practică, nu doar că vă bate ci nici nu va concura cu ce vedem noi astăzi CGI în toate filmele Marvel şi aşa mai departe. Efectele practice, locaţiile unice, reale şi regia impecabilă cu viziunea asta singulară pe care o are de obicei Eggers este foarte rar întâlnită în prezent în filme. Mă refer aici la faptul că, dacă luăm ce s-a întâmplat înainte cu alte filme de-ale lui, pentru Nosferatu s-au folosit lentile speciale pentru a reuşi să filmezi noaptea. Să filmezi scene luminate doar de lumânări şi totuşi să se vadă ceva pe ecran. Totul este pe film, 35mm. El şi Tarantino şi câţiva alţi excentrici încă mai fac asta.

O altă reuşită a filmul este că readuce la viaţa genul de „Horror Gothic” pe care ultima dată l-am întâmpinat la cinema undeva prin 2015 cu Crimson Peak a lui Guillermo Del Toro, un fel excepţional dar care nu a prins atât de mult cum s-ar fi dorit. Aspectul negativ al acestui film este că faţă de filmele originale din gen, Nosferatu 2024 se simte lung. Vorbim de 2 ore şi 12 minute care se simt mai aproape de 3 ore. Nu este neplăcut sau plictisitor dar se simte lung. Poate e din cauza unor cadre care tind să dureze prea mult sau poate eram eu pur şi simplu obosit, dar din ce se zvoneşte deja pe internet, varianta DVD/Bluray o să fie probabil şi mai lungă. Nu îl învinuiesc pentru că este un „passion project” dar publicul trebuie să ţină cont că nu este un horror convenţional. Şi da, are jump-scare-uri ca un horror convenţional cu care nu ştiu dacă să mă împac sau nu încă, e prea proaspătă vizionarea, dar sunt foarte puţine şi menţin tensiunea sau chiar aduce ceva scenei în care se întâmplă faţă de gratuitatea cu care ne-a obişnuit horror-ul contemporan când vine vorba de acest tip de scene.

Sunt foarte multe alte lucruri de spus despre Nosferatu dar aceea ar fi o analiză în detaliu şi nu o simplă recenzie care recomandă sau nu filmul argumentând lucrurile pozitive şi cele negative. Este un film de Crăciun, care păcat că s-a lansat la noi după, că ar fi fost un cadou deosebit pentru cinefili mai mult ca sigur. Cât despre poziţia sa în topul meu de filme Eggers, nu, nu este pe primul loc dar cu siguranţă este pe al doilea sau undeva în adâncul meu se bate pentru primul loc cu The Vvitch.

Nosferatu rulează în cinematografele din țară din 25 decembrie, distribuit de ROIMAGE.

  • Sinopsis: “De la Robert Eggers, scenaristul și regizorul filmelor The Witch, The Lighthouse și The Northman, vine NOSFERATU, o reimaginare terifiantă și gotică a unui clasic.

În NOSFERATU lui Eggers, agentul imobiliar Thomas Hutter (Nicholas Hoult) călătorește în Transilvania pentru o întâlnire fatală cu contele Orlok (Bill Skarsgård), un potențial client vampir. Ellen (Lily-Rose Depp), proaspăta soție a lui Hutter, este lăsată în grija prietenilor lor Friedrich și Anna Harding (Aaron Taylor-Johnson și Emma Corrin), cât acesta este plecat. Chinuită de viziuni și de un sentiment crescând de teamă, Ellen se confruntă cu o forță care o depășește cu mult.” – ROIMAGE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.