Interviu cu Jesús del Cerro despre noul său roman – un thriller polițist, “Acolo unde niciodată nu se întâmplă nimic”

După volumul autobiografic Peripețiile unui regizor spaniol în România și în lume, a fost publicat acum primul dumneavoastră roman, Acolo unde niciodată nu se întâmplă nimic. Cum a apărut această poveste și care a fost punctul ei de plecare?

Jesús del Cerro: Mi-au plăcut întotdeauna foarte mult romanele polițiste — Wallander, Montalbano, seria Millennium, Agatha Christie —, iar în timpul carantinei COVID trebuia să-mi ocup cumva timpul, așa că am decis să încerc să scriu un roman polițist. Singurul lucru pe care îl aveam clar în minte era cadrul: satul mamei mele din Burgos și împrejurimile sale, o zonă din Spania depopulată și necunoscută; de acolo a început să se dezvolte povestea. Când s-a terminat carantina, aveam deja romanul scris. Mai erau necesare corecturi și modificări pe ici, pe colo, dar povestea era completă.

Titlul sugerează liniște și rutină, însă cititorul descoperă rapid că în Valtierra se ascund secrete vechi și periculoase. Ce v-a atras la ideea unui loc aparent banal care ascunde o poveste extraordinară?

Valtierra era singurul lucru sigur pe care îl aveam în minte când am început să scriu romanul. Acea zonă a Spaniei este foarte diferită de ceea ce își imaginează oamenii când se gândesc la Spania și le vine în minte Madridul sau Barcelona. În acea parte a țării abia dacă mai locuiește cineva; sunt multe sate aproape unele de altele, dar în fiecare trăiesc doar câteva zeci de oameni. Este o zonă străbătută de Camino de Santiago, cu biserici romane și o istorie milenară, însă, în prezent, acolo abia dacă se mai întâmplă ceva. Acea Spanie aparent liniștită și plictisitoare mi s-a părut locul perfect pentru o poveste.

În centrul romanului se află locotenentul Varona. Cum s-a născut acest personaj și ce îl diferențiază de alți investigatori din literatura polițistă contemporană?

Cred că principalul element diferențiator este alegerea pe care Varona o face privind locul în care să trăiască: Valtierra, un sat cu doar șase locuitori. Acest lucru marchează profund personajul și relațiile sale. Varona este un polițist care ar fi putut alege orice alt loc, dar alege satul mamei sale — o singurătate căutată în mediul rural, cu o notă ușor hipster, conducând o mașină decapotabilă veche într-o zonă în care sunt mai multe tractoare decât mașini. În plus, mi s-a părut foarte important să fie un polițist cu simțul umorului și căruia să-i placă munca în echipă; mulți alți detectivi sunt mai individualiști, însă Varona este un șef bun și deleagă responsabilități echipei sale.

Romanul îmbină investigația criminală cu mistere istorice și religioase. De unde vine fascinația dumneavoastră pentru astfel de povești și câtă documentare a presupus scrierea cărții?

Sunt un mare pasionat de istorie încă de când eram copil și cred că îmbinarea investigării unei crime din prezent cu un secret istoric îi oferă romanului o atmosferă mai interesantă și mai misterioasă. Totuși, nu am vrut un secret prea sumbru — pentru asta exista deja prezentul —, ci căutam o parte mai distractivă, motiv pentru care probabil am creat un secret de natură arheologică, în stilul filmelor cu Indiana Jones. Fiind în carantină, am căutat foarte mult pe internet, am citit povești din acea epocă și am adăugat tot ce știam despre zona în care mi-am petrecut o mare parte din copilărie, amintirile zburându-mi prin minte în timp ce scriam. De asemenea, aveam certitudinea că finalul trebuia să aibă loc la o ecluză a Canalului Castiliei, o lucrare fascinantă de acum 200 de ani, care a devenit cea mai mare operă de inginerie a secolului al XVIII-lea din Spania.

În calitate de regizor, sunteți obișnuit să construiți suspans prin imagini. Cum a fost să creați tensiune exclusiv prin cuvinte?

Mulți cititori îmi spun că cărțile mele sunt foarte vizuale și călătoresc prin intermediul cuvintelor și al frazelor, că văd personajele și locurile. Când regizez filme sau scriu scenarii, gândesc poveștile în imagini, cadre și mișcări de cameră. Încadrez situațiile: personajele vorbesc într-un cadru mediu, iar acțiunile se desfășoară într-un cadru general — așa văd eu acțiunea și poveștile. Când am scris acest roman, vizualizam întreaga acțiune ca pe un film, astfel că nu descriam situații, ci cadre, imagini. Acesta este probabil motivul pentru care oamenii simt că romanul este dinamic, rapid, văd locurile și urmăresc persecuțiile cu intensitate. Interogatoriile au dialoguri scurte și rapide, acțiunea sare dintr-un loc în altul, iar cititorul nu se poate opri din citit. Cred că latura mea de regizor face scrierea mai dinamică și, desigur, lectura mai plăcută.

Dacă Acolo unde niciodată nu se întâmplă nimic ar deveni un film, v-ați dori să îl regizați chiar dumneavoastră?

Cu siguranță, da, mi-ar plăcea foarte mult să-mi cunosc mai bine personajele, să spun povestea prin imagini; ar fi o experiență extraordinară. Deocamdată, toate acestea există doar în mintea mea și în cea a cititorilor. Ar fi foarte frumos să facem filmul. Dar acesta nu este scopul final; pentru moment, scopul său este să fie un roman.

Ce provocări ați întâmpinat atunci când ați trecut de la literatura autobiografică la ficțiune?

Ficțiunea este mult mai complicată: necesită crearea de personaje, acțiune și dialoguri. Să generezi tensiune în poveste și să o menții este mult mai dificil. De aceea, am apelat la locuri cunoscute, am căutat repere personale și detalii de la oameni pe care îi cunosc și, încetul cu încetul, am construit universul romanului. Cu toate acestea, ficțiunea este mult mai complexă și mai distractivă.

Cât din experiențele, observațiile și întâlnirile acumulate în anii petrecuți pe platourile de filmare se regăsește, direct sau indirect, în acest roman?

Mai degrabă decât din experiențele de la filmări, m-am inspirat din experiențe personale, din lucruri care mi s-au întâmplat mie; am creat multe personaje pornind de la profiluri ale unor prieteni sau cunoscuți, desigur, toate fiind modificate. Acesta este primul meu roman și, cum nu am o experiență vastă, am căutat multe puncte de reper în acțiunile, locurile și oamenii din jurul meu, pentru ca ulterior să le schimb și să le adaptez.

Ați locuit și ați lucrat în numeroase țări, de la Spania și Statele Unite până la Kenya, Argentina și România. Cum influențează această perspectivă internațională modul în care construiți personaje și povești?

Cred că totul ne influențează modul în care gândim și acționăm. Când călătorim, acest proces se accelerează: ni se întâmplă mai multe lucruri, descoperim noutăți, alte culturi și alte moduri de viață. Tot acest parcurs ne îmbogățește cu fiecare nouă experiență, peisaj sau oraș pe care îl vizitezi și îl privești cu interesul noutății. În roman există personaje care au o legătură puternică cu România și cu Transnistria; dacă nu aș fi călătorit în aceste locuri, probabil că nu ar fi existat în carte.

Cariera dumneavoastră a început foarte devreme în televiziune, cu seriale care au avut un impact uriaș în Spania. Ce lecții din acea perioadă vă sunt utile astăzi, ca scriitor?

În seriale, la fel ca în filme, cel mai important lucru pentru mine este povestea și modul în care o spui pentru a ajunge la spectator — pentru a fi interesantă, emoționantă, amuzantă sau dramatică, în funcție de natura ei. Ca scriitor, acord în continuare o mare atenție poveștii, dar acum totul depinde exclusiv de mine. Nu am actori care să dea viață personajelor, nu există imagini care să descrie locurile unde se desfășoară acțiunea și nici muzică pentru a accelera ritmul sau a genera suspans. Ca scriitor, trebuie să aduci tu toate aceste elemente: să creezi personajele de la zero, să configurezi locurile și să cauți ritmul prin fraze mai lungi sau mai scurte, având grijă de cuvintele care descriu mai bine o situație sau de felul în care transmiți mai eficient un sentiment. Cinematografia și scrierea sunt limbaje diferite și acest lucru se observă, dar, în final, ceea ce am învățat realizând acele seriale a fost să mă gândesc la spectator, iar în cazul romanului l-am avut mereu în minte pe cititor.

Ați regizat producții extrem de diferite – de la seriale precum Médico de Familia, Cu un pas înainte și Vlad până la filme precum Hawaii, Miami Bici sau Crăciun cu Ramon. Cum vă influențează diversitatea acestor proiecte procesul creativ?

Cred că realizarea unor filme și seriale atât de diferite îți permite să stăpânești arta de a spune povești diverse și de a aborda genuri variate. Treptat, poți experimenta și poți începe să combini genurile, făcând filmele mai complexe și mai complete. În roman, am încercat să inserez mai multe fire narative: cel polițist este, desigur, principalul, însă există și elemente de comedie, de comedie romantică, de acțiune, de suspans și, bineînțeles, un pic de poveste de dragoste. Probabil că faptul de a fi regizat filme din genuri atât de diferite m-a ajutat în toate aceste privințe.

Există asemănări între meseria de regizor și cea de scriitor? În ce punct se întâlnesc și unde se despart cele două forme de storytelling?

Regizorul spune o poveste, la fel ca și scriitorul, însă regizorul dispune de numeroase elemente: decoruri, actori, lumini, muzică etc. și trebuie să le combine pe toate pentru a construi narațiunea. În plus, trebuie să spună această poveste respectând un număr fix de zile de filmare și un anumit buget; în definitiv, este ca un dirijor de orchestră care trebuie să facă toate instrumentele să sune perfect pentru a obține un film bun. Un scriitor, în schimb, are libertate deplină: nu se confruntă cu probleme de buget, de casting sau de locații, însă are la dispoziție doar două instrumente, dintre care unul este extrem de puternic. Primul instrument este limbajul, care trebuie să pună în mișcare cel de-al doilea instrument: imaginația cititorului. Aceasta este marea provocare; dacă reușești, nu există nimic mai puternic decât imaginația.

Ați spus în trecut că România v-a oferit libertatea de a crea și de a produce proiecte foarte diferite. Ce rol a avut România în dezvoltarea dumneavoastră artistică și personală?

În ultimii ani am lucrat între România și Spania, dar mult mai mult în România. Aici am avut norocul de a realiza proiecte extrem de diverse, cum ar fi Miami Bici sau Hawaii, comedii precum Ho Ho Ho și Crăciun cu Ramon, dar și drame ca Vlad. Chiar în acest moment pregătesc un musical pentru copii, un gen complet diferit. România mi-a oferit proiecte foarte frumoase și variate, care m-au transformat într-un regizor mai bun și în care am avut ocazia să mă dezvolt creând și spunând povești de toate felurile. Cea mai bună dovadă a susținerii din partea acestei țări este faptul că romanul meu se lansează mai întâi în limba română și abia apoi în limba spaniolă. Nu pot decât să mulțumesc României pentru că mi-a oferit atâta libertate, iar spectatorilor și cititorilor le sunt recunoscător pentru sprijinul acordat în fiecare proiect.

Au trecut aproape două decenii de când lucrați constant în România. Ce credeți că ați înțeles despre această țară și despre români după toți acești ani?

Cred că, în general, oamenii își doresc aceleași lucruri: să fie fericiți în viață alături de familie și de prieteni, să își urmeze visurile și să lupte pentru ele. Este adevărat că fiecare cultură parcurge aceste drumuri în mod diferit sau, cel puțin, cu nuanțe diferite. România seamănă foarte mult cu Spania în multe privințe; rădăcinile latine pe care le împărtășim ne oferă o personalitate similară, iar respectul față de familie și prietenie este, de asemenea, foarte asemănător. Totuși, acest lucru nu înseamnă că nu există diferențe, iar eu cred că acest aspect este foarte bun, necesar și ne îmbogățește. Eu m-am simțit întotdeauna ca acasă în România; niciodată nu m-am simțit străin și nimeni nu m-a făcut să mă simt străin, iar acesta este un lucru pe care mulți oameni din multe țări ar trebui să-l învețe, iar românii ar trebui să fie foarte mândri de acest comportament exemplar.

După succesul unor filme precum Nașa, Ho Ho Ho, Hawaii sau Miami Bici, mai există un proiect pe care visați să îl realizați și care încă nu și-a găsit forma potrivită?

În prezent pregătim un musical bazat pe cartea  „Invizibilii ”, de Ioana Pârvulescu. Este un proiect care mă bucură enorm. Realizarea unui musical este un proces foarte dificil și reprezintă o mare provocare pentru un regizor. Totuși, un proiect pe care îl urmăresc de câțiva ani și pe care momentan nu reușesc să-l pun în mișcare este un film de acțiune. Voi continua să lupt pentru a-l transforma în realitate; poate că ecranizarea acestei cărți, sub formă de film sau serial, va fi chiar acel proiect.

Ce autori sau ce cărți v-au influențat cel mai mult atunci când ați început să scrieți ficțiune?

În adolescență, citeam toate cărțile de aventură care îmi cădeau în mână: Emilio Salgari, Jules Verne, Mark Twain, Jack London, iar înainte de aceștia, Enid Blyton cu micii ei detectivi. Ulterior, clasici precum Kafka, Charlotte și Emily Brontë sau Emilia Pardo Bazán m-au impresionat prin poveștile lor complexe. Dintre autorii mai contemporani, i-am citit mult pe Auster, García Márquez sau Murakami, care m-au cucerit prin universul și personajele lor. Însă, în literatura polițistă, îi am pe cei „patru fantastici” ai mei: Agatha Christie, Henning Mankell, Stieg Larsson și Andrea Camilleri, cu minunatul său comisar Montalbano.

Ce sperați să descopere cititorii în Acolo unde niciodată nu se întâmplă nimic: misterul și aventura sau temele mai profunde ascunse în spatele intrigii?

Cred că  „Acolo unde niciodată nu se întâmplă nimic ” este un roman polițist clasic și sper să îi captiveze pe cititori prin investigația și personajele sale, determinându-i să nu mai poată lăsa cartea din mână. Acesta este obiectivul principal. Desigur, ori de câte ori citim, învățăm câte ceva: despre personaje, despre acțiuni, despre locurile unde se desfășoară acțiunea romanelor; însă toate acestea se întâmplă doar dacă romanul prinde la public, iar acest lucru cred că este aproape garantat.

Acum că ați publicat primul roman de ficțiune, vă gândiți deja la o continuare, la o nouă aventură a locotenentului Varona sau poate la o cu totul altă poveste?

Am început să scriu un alt roman acum zece ani și este aproape terminat; este povestea unui arhitect spaniol care a trăit mulți ani în România și care, din cauza unor împrejurări, a pierdut totul, iar acum călătorește la Buenos Aires pentru a-și vinde ultima proprietate și pentru a încerca să-și refacă viața. Din nou, locuri în care am trăit apar în romanele mele. Acum, mi-ar plăcea la nebunie să mă gândesc rapid la o nouă poveste pentru Varona, deoarece publicului îi place Acolo unde niciodată nu se întâmplă nimic. Să sperăm că așa va fi.