Un interviu cu Paul Negoescu despre generația care a venit după Noul Val, TIFF 2026 și viitorul filmului și al cinematografiei românești

Paul Negoescu și generația care a venit după Noul Val

Ștefan R. Apostol:  Când ați intrat în cinema, generația lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu și Corneliu Porumboiu schimbase deja imaginea cinematografiei românești în lume. A fost o șansă sau o povară să veniți după ei?

Paul Negoescu: Pentru mine a fost o șansă foarte mare. În primul rând pentru că Porumboiu îmi era profesor asistent la facultate, iar Puiu și Jude erau foarte deschiși să ajute și să sfătuiască tineri absolvenți. Cu Jude chiar mă întâlneam destul de des și am învățat enorm de multe lucruri de la el. În plus, faptul că generația aia a pus România pe harta lumii a fost un lucru extrem de bun și pentru mine. A fost o perioadă în care scurtmetrajele mele erau selectate în festivaluri pentru simpla asociere cu această generație de cineaști români.

Ștefan R. Apostol:  Simțiți că încă trăim în epoca Noului Val sau considerați că acesta s-a încheiat?

Paul Negoescu: Dacă ne referim la Noul Val ca la o generație de regizori, ei sunt încă în viață și continuă să facă filme, așa că putem spune că suntem în plin val. Dacă ne referim însă la Noul Val ca la o mișcare estetică… eu n-am fost niciodată convins de acest lucru, am considerat mereu ca fiind destul de superficială alăturarea acestor regizori cu viziuni destul de diferite despre cinema. Cred că e o etichetă care a prins, a folosit inclusiv ca branding pentru cinematografia românească, dar nu cred că regizori ca Puiu, Mungiu sau, de pildă, Mitulescu au prea multe lucruri în comun, atât stilistic cât și în felul cum privesc cinema-ul.

Ștefan R. Apostol:  În ce măsură v-a influențat stilistic generația lui Cristi Puiu și în ce măsură ați încercat să vă delimitați de ea?

Paul Negoescu: În facultate, împreună cu un coleg cu care eram mai apropiat și mai preocupat de cinema, începusem să fim foarte atrași de cinema-ul realist al fraților Dardenne. „Moartea domnului Lăzărescu” a venit ca o confirmare indubitabilă a lucrurilor pe care le căutam atunci în cinema. Așa că atunci când am avut șansa să-l și cunosc pe Cristi Puiu și să particip la niște discuții cu el despre cinema, atât publice cât și în cerc restrâns, a fost pentru mine ca o școală de film pe fast-forward. La fel și discuțiile cu Radu Jude din perioada imediat următoare absolvirii facultății. Aceste discuții au fost un fundament teoretic de la care am plecat într-o căutare, mai mult autodidactă, a unui mod de a face film. Că între timp m-am îndepărtat de realism ține de modul cum văd acum lucrurile, după 20 de ani.

Ștefan R. Apostol:  Există astăzi o nouă generație de regizori români care să producă o schimbare comparabilă cu cea de acum două decenii?

Paul Negoescu: Eu predau la facultate și am studenți din generația gen-z care văd lucrurile cu alți ochi și sunt convins că nu vor trece neobservați. Nu știu dacă filmele lor vor avea același impact pe care le-au avut filmele lui Puiu, Mungiu, Porumboiu, Jude etc, pentru că și situația e cu totul alta. Peisajul cinemaului românesc de azi e cu totul altul decât cel din 2005-2007. Vorbim totuși de o perioadă în care puține dintre filmele acelor ani erau cât de cât privibile. Astăzi cinema-ul românesc contează la nivel internațional mai mult decât a contat în toată existența lui. Avem autori canonizați precum Puiu, Mungiu, Jude. Nu prea pot să-mi imaginez ce ar presupune o schimbare de nivelul celei de acum două decenii. Dar cred că și regizorii tineri care fac deja filme (Ivana Mladenovic, Tudor Jurgiu, Sarra Tsorakidis, Andrei Epure, Andreea Borțun și alții) fac deja filme foarte bune, iar cei care urmează să facă sunt convins că vor face și ei.

Cinematografia românească – înainte și după 1989

Ștefan R. Apostol:  Cum priviți cinematografia românească dinainte de 1989 din perspectiva unui cineast contemporan?

Paul Negoescu: Cam ca orice lucru făcut înainte de 1989: seamănă cu ce ar trebui să fie, dar nu prea e ce trebuie. Cu puține excepții, multe dintre filmele epocii respective sunt aprope de neprivit.

Ștefan R. Apostol:  Credeți că uneori generațiile mai tinere judecă prea simplist cinematografia comunistă?

Paul Negoescu: E datoria generațiilor tinere să se opună celor de dinainte, așa se realizează progresul.

Ștefan R. Apostol:  Putem separa valoarea artistică a unor filme de contextul propagandistic în care au fost realizate?

Paul Negoescu: Cu siguranță. Leni Riefenstahl este considerată una dintre cele mai importante autoare de film din istoria cinemaului, deși a fost o propagandistă a regimului nazist.

Ștefan R. Apostol:  Care sunt filmele românești din perioada comunistă pe care le considerați cu adevărat importante artistic?

Paul Negoescu: “Reconstituirea”, “Moara cu noroc”, “Pădurea spânzuraților”, “Secvențe”, “Moromeții”, “Probă de microfon”.

Ștefan R. Apostol:  Ce credeți că făceau mai bine regizorii români înainte de 1989?

Paul Negoescu: Nu știu să răspund la întrebarea asta. Comparăm mere cu pere.

Ștefan R. Apostol:  Și ce fac mai bine cineaștii de astăzi?

Paul Negoescu: Același răspuns.

Ștefan R. Apostol:  Dacă ar exista o mașină a timpului și ați putea petrece o lună pe platourile unui mare regizor român dinainte de Revoluție, pe cine ați alege?

Paul Negoescu: Am avut șansa să fiu asistent la ultimul film al lui Pintilie, pe Gulea l-am avut profesor în facultate, iar Daneliuc, fără să-l cunosc, îmi lasă senzația unui tip coleric, așa că probabil aș alege între Ciulei și Tatos.

Ștefan R. Apostol:  Mai există astăzi personalități cinematografice de anvergura lui Sergiu Nicolaescu, Lucian Pintilie sau Liviu Ciulei?

Paul Negoescu: Sigur că da. Mungiu are o anvergură mai mare decât toți la un loc. Este unul din 9 regizori care au câte 2 palme d’oruri, este favorit anul viitor la oscar… ce alt regizor român s-a apropiat vreodată de o asemenea performanță? Jude este invitat peste tot în lume, i se fac tributuri la cinemateci de peste tot, Puiu este studiat în școli de film… Niciodată nu a fost cinematografia românească atât de cunoscută ca acum, niciodată nu am mai avut regizori canonizați în istoria cinematografiei universale. Pintilie e singurul din cei menționați care avea o oarecare notorietate mondială, dar nu la nivelul lui Mungiu, Puiu sau Jude.

Finanțarea cinematografiei românești – adevăruri incomode

Ștefan R. Apostol:  Sistemul CNC este deseori criticat și deseori apărat. Care este cea mai mare calitate a lui?

Paul Negoescu: Cea mai mare calitate a lui e că există. Fără un CNC care să finanțeze filme așa-zis “de artă”, adică filme care nu ar avea șansa să-și recupereze investiția din propriile încasări, cinematografia română s-ar rezuma, cu foarte puține excepții, la filme de calitate scăzută, deseori vulgare. Iar într-o epocă în care audio-vizualul contează cel mai mult dintre toate mediile de comunicare, să-ți rezumi aproape întreaga cinematografie la niște filme cu gust discutabil ar fi o sinucidere culturală a țării. Din păcate, să faci un film costă. Și tot din păcate, spectatorii care sunt interesați de filme bune, dar mai mai puțin populare, sunt puțini. Așa că tipul ăsta de cultură trebuie subvenționat dacă vrem să avem filme valoroase vorbite în limba română. Trebuie subvenționat așa cum subvenționăm multe alte domenii ca să fie competitive sau pur și simplu ca să funcționeze. Teatrul, deși costă mai puțin ca filmul, este subvenționat. Transportul în comun, agricultura, termoficarea etc. De ce nu lăsăm piața să reglementeze toate aceste lucruri? În mod special învățământul, cultura, sănătatea etc, nu se fac pentru profit, nu acesta este rostul lor, e normal să fie subvenționate.

Ștefan R. Apostol:  Care este cel mai mare defect?

Paul Negoescu: Cel mai mare defect e că banii puși la bătaie sunt foarte puțini pentru nevoile industriei de film și că accesul la ei poate fi, uneori, neechitabil. Majoritatea filmelor românești sunt mult subfinanțate față de costurile de producție. Chiar putem spune că producătorii români fac minuni cu bugetele pe care le au.

Ștefan R. Apostol:  Se poate face cinema românesc relevant fără sprijinul statului?

Paul Negoescu: Se poate și s-a mai făcut, dar în număr mic. La nivel de film documentar se întâmplă curent. La nivel de film de ficțiune avem filme precum “A fost sau n-a fost”, un film făcut fără finanțare publică. La fel, “Kontinental ‘25”, “Ilegitim”, “Autoportretul unei fete cuminți”, “Un prinț și jumătate” și mai sunt și altele. Și eu am făcut două lungmetraje fără sprijin de la CNC. De putut se poate face, dar doar anumite proiecte care se pretează unei producții low-budget.

Ștefan R. Apostol:  Există riscul ca sistemul de finanțare să creeze dependență artistică?

Paul Negoescu: Nu mi-e foarte clar ce înseamnă asta. Dacă vă referiți că sunt autori de film care sunt dependenți de aceste finanțări și că uneori aplică pentru finanțare mai mult pentru beneficiile financiare decât că-i arde buza să facă un film, atunci da, sunt convins că asta se întâmplă deja. Dar cu un concurs echitabil ar trebui ca aceste cazuri să fie tot mai rare. Asta se întâmplă peste tot în lume și nu doar în cinema, ci în orice mediu artistic. Și nu doar artistic. Câte finanțări publice absolut inutile nu există în lume? Dar n-o să ne oprim din finanțat infrastructura țării doar pentru că sunt unii care pun al treilea rând de borduri la un trotuar. Soluția e să facem concursuri mai bune, nu să nu mai facem deloc.

Ștefan R. Apostol:  În România se finanțează filme bune sau dosare bune?

Paul Negoescu: Concursul de finanțare e un concurs de dosare. De-asta e bine faptul că acum s-a transparentizat concursul pentru că evaluatorii vor putea să știe cine se află în spatele dosarului și vor putea evalua șansa ca acel dosar să se transforme într-un film bun în funcție de calitatea regizorului atașat, calitate pe care o poate evalua în funcție de tot ce a făcut el până atunci.

Ștefan R. Apostol:  Cum poate fi măsurat succesul unui film finanțat din bani publici?

Paul Negoescu: La fel ca și un film care nu e făcut din bani publici. La modul contabil nu știu cum poate fi măsurat decât prin aceiași parametri pe care-i măsoară CNC-ul: numărul de spectatori, vânzările la televiziuni și platforme de streaming, vânzările în străinătate, selecțiile și premiile în festivalurile importante de film. Altfel e mai dificil de răspuns, pentru că vorbim de o interpretare subiectivă a succesului unui film.

Ștefan R. Apostol:  Este normal ca un film văzut de câteva mii de spectatori să primească aceeași susținere ca unul care aduce sute de mii?

Paul Negoescu: Dacă vă referiți la susținerea financiară din partea CNC-ului, nu cred că scopul CNC-ului, ca instituție a statului e să facă profit, ci din contră, să finanțeze filme care altfel nu ar putea fi finanțate. Filmele cu sute de mii de spectatori se finanțează singure.

Ștefan R. Apostol:  Ce reformă ați introduce mâine dimineață în sistemul de finanțare al cinematografiei românești?

Paul Negoescu: Lărgirea surselor de finanțare a fondului cinematografic, în așa fel încât să ajungem cu bugetele filmelor la nivelul costurilor de producție.

Ștefan R. Apostol:  Există suficientă transparență în acordarea finanțărilor?

Paul Negoescu: Până acum, concursul CNC era destul de obtuz și închis, dar acum avem o nouă lege și un nou regulament care-l fac mai transparent. Dar până acum nu am avut nicio sesiune de concurs pe noul regulament ca să vedem cât și cum funcționează.

Ștefan R. Apostol:  Care este cea mai mare neînțelegere pe care publicul larg o are despre finanțarea filmelor?
Paul Negoescu: Aceea că o instituție precum CNC-ul consumă anual sume uriașe de la bugetul de stat. În realitate, bugetul CNC-ului, adică fondul cinematografic nu ia deloc bani de la buget, ci este alimentat din niște taxe din biletele la cinema și din publicitatea televiziunilor. Iar banii care se strâng acolo pentru întreaga cinematografie românească sunt cam de 15 ori mai puțini față de subvențiile statului pentru teatrele din România, de pildă.

Actorii români – mit și realitate

Ștefan R. Apostol:  Există astăzi actori români de film excepționali sau există mai ales actori foarte buni de teatru care joacă și în film?

Paul Negoescu: Ambele. Există actori foarte buni care nu fac teatru, așa cum există actori care fac și teatru și film și sunt buni ori la una, ori la alta, ori la ambele.

Ștefan R. Apostol:  Este școala românească de actorie adaptată cerințelor cinematografiei moderne?

Paul Negoescu: Nu știu ce se întâmplă în școala de actorie, nu m-aș hazarda să răspund, pentru că nu mă pricep.

Ștefan R. Apostol:  Care sunt actorii care v-au surprins cel mai mult în ultimii ani?

Paul Negoescu: Cel mai mult m-a surprins Matei Donciu, băiatul cu care am lucrat la „Atlasul Universului”. Pentru că pentru un copil de 11 ani a fost incredibil de profesionist și e incredibil de talentat.

Ștefan R. Apostol:  Există o diferență între actorul care funcționează în cinema și cel care funcționează în teatru?

Paul Negoescu: Există diferite convenții de actorie. În cinema, cel mai des avem de-a face cu o convenție așa-zis realistă, în care actorii trebuie să se comporte cât mai firesc, cât mai natural. Dar sunt și filme care abordează alte convenții, sunt filme unde se potrivește mai bine actoria așa-zis teatrală, cu tușe mai groase. Cinemaul modern însă pare azi că nu se mai împacă atât de bine cu realismul, reel-urile de pe rețelele sociale cu situații reale sunt adesea mai captivante decât filmele. Și atunci avem de-a face din ce în ce mai des cu filme mai bombastice în care și actoria e și ea mai flamboaiantă.

Ștefan R. Apostol:  De ce apar atât de rar staruri autentice în cinematografia românească?

Paul Negoescu: Pentru că cinema-ul românesc a lipsit câteva zeci de ani din viețile românilor, star-system-ul de cinema a fost înlocuit mai întâi de către cel de TV, iar acum de către cel de social media.

Ștefan R. Apostol:  Credeți că România are astăzi un actor cu potențial de carieră internațională comparabil cu marile nume europene?

Paul Negoescu: O carieră internațională nu prea poate fi realizată în limba română. Și e destul de dificil pentru un actor român, cu un accent pronunțat de est-european în limba engleză să facă o carieră spectaculoasă în străinătate. Accentul românesc nu prinde precum cel spaniol sau francez. Altfel, avem deja destule nume de actori români care au jucat în filme străine importante, precum Ana Ularu, Alec Secăreanu, Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Dragoș Bucur și alții.

Ștefan R. Apostol:  Actorii români sunt suficient exploatați de industrie sau insuficient valorificați?

Paul Negoescu: Cel puțin în zona de film comercial avem o problemă în domeniul ăsta. Pentru că sunt dese situațiile în care rolurile sunt date nu pe meritul calității interpretării, ci pe câtă notorietate are persoana respectivă. Și avem des de-a face cu tot felul de influenceri mai mult sau mai puțin talentați, în roluri pe care le-ar face mult mai bine niște actori care, însă, nu beneficiază de același nivel notorietate. Pentru că dacă producătorul filmului e mai interesat de profitul financiar decât de calitatea interpretării, atunci îl va prefera mereu pe influencerul cu un milion de followers decât pe actorul cu două mii. Un motiv în plus pentru care cinematografia trebuie subvenționată.

Ștefan R. Apostol:  Ce actor român este încă subestimat de critica și industria de film?
Paul Negoescu: Nu știu să răspund. Nu am o imagine de ansamblu, nu cunosc suficienți actori și nu știu nici ce capacități au, în special cei mai puțin folosiți. Cred că mai potriviți să răspundă la întrebarea asta sunt directorii de casting.

Regia românească în 2026

Ștefan R. Apostol:  Dacă ar trebui să realizați o hartă a regiei românești contemporane, cine sunt reperele obligatorii?

Paul Negoescu: Mulțumesc, dar o să las criticii de film să provoace discuțiile despre acești regizori, ei sunt mai în măsură să facă asta.

Ștefan R. Apostol:  Cine sunt regizorii care vă provoacă cel mai mult ca spectator?

Paul Negoescu: Nu prea mai am regizori favoriți. Aveam, mai demult: Ceylan și Kiarostami. Dar urmăresc mulți regizori acum.

Ștefan R. Apostol:  Există o ruptură între cinemaul de autor și publicul larg?

Paul Negoescu: Sunt mâncăruri diferite, pentru oameni care caută lucruri diferite. Așa cum mâncarea gourmet nu e pentru consum de mase.

Ștefan R. Apostol:  De ce filmele românești sunt adesea mai apreciate în festivaluri decât în cinematografe?

Paul Negoescu: Spectatorii festivalurilor de film sunt cinefili hardcore. Sunt acea nișă de public interesată de filmul de autor. Cine merge la un film dintr-un festival cam știe la ce film merge. Atunci când un film rulează în cinematografele din țară iese din zona distribuției de film art-house, din simplul fapt că nu prea avem destule cinematografe art-house. În afară de București, Timișoara și Cluj unde există asemenea cinematografe, filmele de autor sunt nevoite să fie difuzate în mall-uri. E ca și când ai face un concert de muzică simfonică în discotecă. Nu cred că e locul potrivit pentru tipul acela de muzică și nu cred că vei avea publicul potrivit. Și e normal ca spectatorul care a venit la club să asculte muzică pop și să danseze pe ea să fie nemulțumit dacă nu i se dă ce caută.

Ștefan R. Apostol:  Ce credeți că lipsește cinematografiei românești pentru a produce un nou fenomen de amploarea lui Filantropica sau Moartea domnului Lăzărescu?

Paul Negoescu: Lipsește contextul în care au apărut filmele „Filantropica” și „Moartea domnului Lăzărescu”. S-au mai făcut filme bune în România de atunci, inclusiv de către Caranfil și Puiu, dar contextul era cu totul altul.

Ștefan R. Apostol:  Se poate face cinema popular fără compromis artistic?

Paul Negoescu: Depinde de regizor. Sunt convins că există regizori de filme populare care nu simt că fac vreun compromis, aia le place și așa își doresc să-și facă filmele.

Ștefan R. Apostol:  Cum vedeți ascensiunea producțiilor comerciale românești din ultimii ani?

Paul Negoescu: E o sabie cu două tăișuri: pe de-o parte e un lucru foarte bun că publicul se obișnuiește cu filme vorbite în limba română, pentru că până acum 7-8 ani mulți evitau filmele românești cu totul. Pe de altă parte e îngrijorător faptul că o bună parte din public nu sesizează că unele filme sunt teribil de proaste. Iar dacă publicul nu taxează filmele proaste, atunci nivelul filmelor va scădea, pentru că, de ce nu?, merge și așa.
Eu, totuși, mă aștept să se întâmple și-n cinema-ul comercial românesc ce s-a petrecut în muzica pop, la finalul anilor ‘90 / începutul anilor 2000, în epoca Atomic TV. La început au fost multe gogomănii și deosebit de vulgare, dar s-au mai spălat și cizelat cu timpul. Astăzi muzica pop românească nu se deosebește prea mult de cea internațională. La cinema însă suntem încă la nivelul lui “Jimmy-Jimmy, iubești fetițele-n bikini”.

Ștefan R. Apostol:  Există riscul ca succesul comercial să devină mai important decât calitatea artistică?

Paul Negoescu: Riscul presupune posibilitatea unei primejdii, iar eu nu văd nicio primejdie în a avea încasări de pe urma unui succes comercial.

TIFF 2026 și viitorul filmului românesc

Ștefan R. Apostol:  TIFF a devenit aproape o instituție culturală națională. Ce înseamnă astăzi pentru un regizor român să fie prezent la TIFF?
Paul Negoescu: Depinde de regizor. Pentru un regizor tânăr cred că înseamnă destul de mult. Pentru studenții mei, de pildă, selecția la TIFF înseamnă o validare pe care o caută de când au început să-și dorească să facă cinema. Dar sunt și regizori pe care nu-i interesează TIFF-ul. Este cunoscut faptul că Mungiu nu și-a mai dat niciun film la TIFF de la 432 încoace.
Pentru mine, TIFF-ul rămâne cel mai important eveniment cinematografic din țară și unul din festivalurile unde mă simt cel mai bine. Toate filmele mele de lungmetraj au fost la TIFF, precum și multe din scurtmetraje.

Ștefan R. Apostol:  Cum s-a schimbat festivalul față de edițiile pe care le-ați cunoscut la început?

Paul Negoescu: Este mult mai mare și mai profesionist decât prima ediție la care am participat eu, cred că prin 2003 sau 2004.

Ștefan R. Apostol:  Care este rolul TIFF în dezvoltarea noii generații de cineaști?
Paul Negoescu: Ca orice festival important, e o platformă de lansare care oferă vizibilitate unor artiști aflați la început de drum, fie că vorbim de regizori, operatori, actori etc.

Ștefan R. Apostol:  Mai poate TIFF să funcționeze ca o rampă de lansare pentru un regizor român în era platformelor de streaming?
Paul Negoescu: Nu văd legătura. Existența platformelor de streaming nu afectează cu nimic existența festivalurilor de film și rolul acestora în ecosistemul industriei de film. De când există Spotify sau YouTube Music nu cred că festivalurile de muzică s-au împuținat, ci din contră.

Ștefan R. Apostol:  Ce observați la TIFF 2026 în privința gustului publicului?

Paul Negoescu: Nu pot să mă pronunț, nu știu ce gândesc spectatorii.

Ștefan R. Apostol:  Există o schimbare de generație în cinefilia românească?
Paul Negoescu: În aceeași măsură în care se schimbă generațiile de oameni pe planetă.

Ștefan R. Apostol:  Dacă ați fi curatorul unei ediții TIFF, care ar fi tema centrală?
Paul Negoescu: Nu aș face asta, nu e meseria mea. Și chiar dacă aș face selecția în festival, nu cred că aș urmări o temă centrală.

Ștefan R. Apostol:  Care este cea mai importantă conversație despre cinema care ar trebui purtată la TIFF 2026 și nu este purtată suficient?
Paul Negoescu: Ținând cont că TIFF-ul a trecut deja, probabil una despre inventarea mașinii timpului.

Ștefan R. Apostol:  TIFF este astăzi mai important pentru filmul românesc sau filmul românesc este mai important pentru TIFF?
Paul Negoescu: Cred că TIFF-ul este un eveniment important pentru industria de film din România.

Întrebări de profunzime pentru final

Ștefan R. Apostol:  Care este cel mai mare pericol pentru cinematografia românească în următorii zece ani?

Paul Negoescu: Să scadă finanțarea. Ea deja scade, de facto. Deși în termeni absoluți cifrele rămân constante, costurile de producție cresc de la an la an. Filmele primesc aceeași sumă ca acum 15-20 de ani, dar suma aia valorează de 10 ori mai puțin acum.

Ștefan R. Apostol:  Care este cea mai mare oportunitate?

Paul Negoescu: Așa cum în 2007, după primul Palme d’Or al lui Mungiu, toată planeta era cu ochii către filmul românesc, există această șansă să se repete situația de atunci odată cu cel de-al doilea său premiu.

Ștefan R. Apostol:  Dacă un tânăr de 20 de ani v-ar spune că vrea să devină regizor în România, l-ați încuraja fără rezerve?

Paul Negoescu: L-aș încuraja să facă absolut ce-și dorește.

Ștefan R. Apostol:  Care este filmul românesc pe care orice viitor regizor ar trebui să-l vadă înainte de a pune mâna pe cameră?

Paul Negoescu: În primul rând i-aș zice să ia mâna de pe cameră și să lase operatorul să filmeze, că treaba regizorului e să regizeze, nu să stea cu mâna pe cameră. Apoi, cred că sunt mai multe filme pe care ar trebui să le vadă. I-aș zice să vadă filmele acelor regizori români menționați anterior.

Ștefan R. Apostol:  Dacă peste 50 de ani istoria cinematografiei românești va avea un capitol dedicat lui Paul Negoescu, care ați vrea să fie prima propoziție din acel capitol?

Paul Negoescu: „Unul dintre cei mai longevivi regizori români, la peste 92 de ani continuă să facă filme și să se bucure de viață.”