Felul în care Supernatural a mers cu firul narativ în cel puţin ultimele două sezoane a fost dezamăgitor. Producătorii au stors serialul de orice farmec, doar pentru a continua firul poveştii, făcându-l astfel obositor pentru cei care îl urmăreau. Însă marţi seara, când a fost lansat episodul aniversar cu numărul 200, serialul creat de Kripke (care a părăsit de mult barca) a dovedit că mă înşel.
Fan Fiction este o atestare că întreaga echipă Supernatural îşi cunoaşte inadvertenţele şi slăbiciunile şi ştie cum să se servească de ele în mod convenabil, pentru a demonstra fanilor că cei din spatele şi faţa camerelor îi apreciează şi le mulţumesc după zece ani de „saving people, hunting things, the family business”.
Acţiunea începe cu mai multe fete de liceu încercând să pună în scenă descoperirile din cel de-al patrulea sezon al serialului, ele bazându-se însă pe cărţile scrise de fostul profet Chuck Shurley. Când un profesor, dar şi o elevă dispar din împrejurimile teatrului, Sam şi Dean, încă fixaţi pe ideea de „vânătoare”, se duc să investigheze întâmplările de la faţa locului.
Supernatural este un show despre poveşti. Legendele urbane, folclorul şi religia se constituie în amalgamul poveştilor societăţii, mai concret ale societăţii americane. Supernatural le exploatează, mişcându-se cu un pas înainte, portretizându-se ca o poveste. Astfel, Fan Fiction este un alt episod meta, care demonstrează că personajele principale sunt conştiente de natura lor fictivă.
Scris de Robbie Thompson şi produs de Philip Sgriccia, episodul a atins aspecte din trecutul show-ului şi a triumfat unde alte seriale ar fi eşuat admirabil. Ştiam deja că episodul va avea şi momente muzicale, însă faptul că numeroasele personaje din Supernatural au cântat (Mary Winchester, ca mai apoi întreaga echipă a piesei cu „Carry on my wayward son” – dacă asta nu v-a adus lacrimi în ochi, atunci nu ştiu ce ar fi putut), sesizarea subtext-ului, a dramei dar şi iubirii fraterne şi reacţiile lui Sam şi Dean la acestea (Destiel, Samstiel etc.) dar şi amintirea unor personaje (prima menţionare a numelui lui Adam, fratele lui Sam şi Dean, care este încă în cuşcă… alături de Lucifer…), ca să nu uităm de ridiculitatea totală a ideii au răzbit să aducă râsete, lacrimi, cât şi un ropot de aplauze pentru o treabă bine făcută.
Se estimează că episodul ar fi unul din cele care ar sparge cel de-al patrulea perete („break the fourth wall”). Când Dean vorbeşte cu Marie, directorul/producătorul/actriţă în musical, acesta
îi mărturiseşte că e firesc să apară interpretări variate ale serialului. Toate acestea sunt acceptate, fiind individuale, iar asta face din Supernatural… ei bine, Supernatural. Momentul vine ca răspuns la tumultul fanilor cauzat de acest subiect.
Să ajungi la 200 de episoade e un punct de referinţă pentru orice serial, în special pentru unul
de talia lui Supernatural. Luând în considerare semnificaţia adusă de numărul mare, presiunea provocată trebuia să livreze ceva remarcabil, de seamă. Iar Supernatural a dus memorabilul la un alt nivel.
Cum a ieşit piesa/episodul?Citându-l pe Chuck, de la care am avut o apariţie surpriză în finalul episodului:
