Cassandra – Recenzie

Toate instrumentele teatrale inclusiv exprimarea stărilor emoționale cu ajutorul plasticii corporale (teatru dans), și performanța tehnicii vocale, sunt aduse pe scenă prin intermediul celor două actrițe, iar produsul final, în concluzie, este unul care merită luat în considerare.

0
996
Ascultă acest articol


Aseară am fost invitați să vizionăm un spectacol de teatru, produs de teatrul independent Apollo111, „Cassandra”. Piesa are la bază un text scris de Norah Sadava & Amy Nostbakken, textul original fiind intitulat „Mouthpiece”.

  • Titlul: „Cassandra”
  • Producător: Vanner Collective, Apollo111
  • Traducere: Denisa Nicolae
  • Cu: Denisa Nicolae & Mihaela Velicu
  • Regie: Leta Popescu
  • Scenografie: Tudor Prodan
  • Muzică: Mihai Dobre
  • Mișcare scenică: Ștefan Lupu
  • Pregătire muzicală: Oana Pușcatu
  • Sunet: Daniel Octavian Nae
  • Lumini: Marius Nițu

Salutare cititorule!

Înainte de a vorbi despre ceea ce am văzut aseară, sunt nevoit să mă refer puțin la spectatorul de teatru (pe parcurs vei înțelege de ce aceste amănunte).

Deși în trecut, pe vremea când teatrul era accesibil doar unor anumite categorii, în general oameni bogați și capete încoronate, când totul era jucat doar de bărbați, inclusiv în travesti, această formă de artă avea menirea de a transmite un mesaj.

Shakespeare în piesele sale, de exemplu, portretiza societatea în care trăia, iar ironiile din spatele textelor nu de puține ori au generat controverse și chiar scandaluri. Aici vorbim de perioada teatrului dramatic, lipsit de partea de comedie, deși ulterior, multe din operele sale aveau să fie incluse în această categorie.

(„Regel Lear” pe noua scenă Shakespeare la Teatrul Curtea Regală din München)

De cealaltă parte, așa-zisele spectacole de vodevil portretizau într-un mod mai simplist aceleași lucruri. Ulterior, odată cu aparția altor dramaturgi de renume din secolele următoare, precum Tenesse Williams, Cehov sau Sam Beckett, lucrurile au evoluat și în teatru, iar apariția femeilor, ca actori, a îmbogățit această artă a cuvântului, emoției, trăirii și mișcării.

Teatrul Contemporan este un tip de spectacol care se referă la perioada de după Renaștere. Se caracterizează prin utilizarea arcului de proscomidie pentru a separa scena de sală, precum și prin stilul naturalist de interpretare și prin accentul pus pe realism.

Deși pare nou, Teatrul Contemporan nu este atât de tânăr pe cât se crede. Spectacolul de teatru contemporan încorporează tehnicile moderne și adoptă o gândire în afara cutiei, ceea ce permite o experiență mult diferită pentru public față de o piesă clasică obișnuită.

Istoria acestui gen de teatru a început la începutul anilor 1800 și a ajuns până la epoca Avant Garde și la lumea postmodernă de astăzi. Studierea și scufundarea în lumea teatrului contemporan poate deschide mintea cuiva către colaborări vaste și către o analiză critică aprofundată a fiecărei tehnici și a modului în care aceasta se raportează la trecut și la prezent.

Multe dintre primele piese moderne au fost scrise la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, perioadă în care dramaturgii experimentau noi modalități de a spune povești și noi moduri de a implica publicul.

Aceste piese moderne timpurii au abordat adesea subiecte controversate, precum sexualitatea, religia și politica, și au contestat ideile tradiționale despre teatru și scopul acestuia.

Astăzi, teatrul modern este încă definit de angajamentul său față de realism și de utilizarea creării unei iluzii a realității sau a verosimilității. Cu toate acestea, a evoluat incluzând multe stiluri și genuri diferite, de la comedie la dramă și teatru muzical.

Teatrul, avea să cunoască o evoluție fără precedent, odată cu apariția perceptelor instaurate de Konstantin Stanislavski, considerat, dacă vrei, unul dintre părinții teatrului viu. Regizorul rus este cel care a impus aducerea firescului, al naturalului pe scenă prin interpretarea actorilor, iar principiile sale stau și astăzi la baza actului teatral.

(Konstantin Stanislavski)

Dar, așa cum societatea a evoluat, și acest gen de teatru a cunoscut o anume evoluție, iar spectacolele de teatru contemporan au adoptat noi valențe, minimaliste, uneori duse până la exagerări și reprezentări care nu prea mai au legătură cu teatrul, ci cu totul altceva.

Indiferent de ce formă de teatru am vorbi, spectatorul acestui act artistic are un anume grad de inteligență, care-i permite să înțeleagă, uneori cu ușurință, mesajul din spatele textului și din spatele gesturilor produse de actor pe scenă, nefiind nevoie de exagerări, accentuări absurde a anumitor situații de viață, în cazul de față scena bătutului de ouă și acele puține mișcări cu trimitere sexuală.

„Cassandra” – feminismul la paroxism, sau realitate?

La baza textului jucat la Apollo111 stă un material scris de două canadience, Norah Sadava și Amy Nostbakken, iar textul originar, „Mouthpiece”, avea să devină în 2018 un film în care cele două autoare chiar joacă.

Traducerea în română îi aparține Denisei Nicolae, care este de altfel partenera de scenă a Mihaelei Velicu, iar regia îi aparține Letei Popescu, care într-un interviu din 2021, acordat celor de la Urban.ro, scria despre „Cassandra”:

(Regizor Leta Popescu)

„Cassandra (în original Mouthpiece) e primul text străin pe care îl montez și a venit ca propunere de la Vanner Colective. A fost destul de greu, cum spuneam pentru că raportarea la feminism/feminitate e diferită în România faţă de Canada.

Am încercat şi raţional şi intuitiv să descâlcesc problema. Eu sunt un pic mai blândă la nivel de teze, de militantism. Canadiencele sunt mai în forţă, sunt mai hotărâte.

Eu încerc să stârnesc în spectator nişte senzaţii, nu am ceva de zis fără de care tu vei rămâne un ignorant. Nu vreau să te conving de nimic, vreau să-ţi stârnesc plăcere. Ce e această plăcere? Aici o întreagă dezbatere…” (interviu 2021 Urban.ro)

Vezi și: Moștenirea lăsată de mame fiicelor, subiectul unui spectacol semnat Leta Popescu la Teatrul Apollo111

Noi, oamenii, fiind ființe unice și irepetabile, trăim, gândim și suferim în felul nostru, mai ales atunci când această durere este provocată de pierderea cuiva drag, în cazul nostru, mama, cea mai important persoană din viața Cassandrei, de altfel singura persoană important din viața ei.

Mihaela Velicu în Cassandra - foto MovieNews.ro
(Mihaela Velicu în Cassandra – photo MovieNews.ro)

Șocul morții mamei o face să-și „piardă vocea”, neputând să țină un elogiu la înmormântarea mamei așa cum și-ar fi dorit din considerente morale. Are nevoie de vocea ei, mai ales cea interioară, pentru a-și expune ideile, părerile, și cele scrise, având în vedere că ea, Cassandra, era o scriitoare de succes.

Nu de puține ori, în fața suferinței, mintea noastră încearcă să facă față diferit, iar acea dualitate în acest caz este prezentă de la început până la finalul spectacolului (cu mici greșeli la sincroanele actrițelor).

Modul în care Cassandra încearcă să treacă peste moartea mamei aduce la suprafață o altă EA, mai incisivă, fără prejudecăți, ducând totul la exagerări și lucruri care nu ar trebui să ni se bage pe gât pentru a înțelege mesajul din spatele actului artistic.

Mihaela Velicu și Denisa Nicolae în „Cassandra” - foto Movienews
(Mihaela Velicu și Denisa Nicolae în „Cassandra” – photo Movienews.ro)

Cele două actrițe, Denisa Nicolae și Mihaela Velicu au un adevărat maraton de forță pe scena Apollo111, implicarea lor, atât fizică, mentală, psihică, cât și actoricească fiind de mare măiestrie.

În schimb, viziunea regizorală a Letei Popescu, s-a bazat pe exagerări și accentuări a unor situații, parcă băgându-ne cu forța pe gât, prea intruziv, mesajul, indiferent care ar fi acela, totul putându-se rezuma la convenții și sugestii, publicul spectator înțelegând foarte bine tema spectacolului și, în cele din urmă, trăirile personajului.

Denisa Nicolae în Cassandra - foto MovieNews.ro
(Denisa Nicolae în „Cassandra” – photo MovieNews.ro)

În schimb, feminismul exarcebat, promovat de autoarele textului original, în viziunea regizorală semnată de Leta Popescu este ponderată și binevenită, în contextul societății românești actuale.

Toate instrumentele teatrale inclusiv exprimarea stărilor emoționale cu ajutorul plasticii corporale (teatru dans), și performanța tehnicii vocale, sunt aduse pe scenă prin intermediul celor două actrițe, iar produsul final, în concluzie, este unul care merită luat în considerare.

Un alt aspect care a contact foarte mult, având în vedere pleiada de piese „moderne” care se joacă în ultimii ani, trivialul, obscenul, limbajul vulgar, scabros, și exhibiționismul nu se regăsesc în această punere în scenă, ceea ce aduce un plus-valoare întregului act artistic, cu câteva mici excepții justificate (poate?!).

Concluzia este că piesa merită văzută, așa că poți face o vizită la Apollo111.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.