Când groaza devine amintire, iar teroarea se dizolvă în apă sărată, rămâne doar ecoul unei tragedii. Siren’s Rest, DLC-ul atașat poveștii principale din Still Wakes the Deep, nu își propune să reinventeze formula horror, ci să o contemple dintr-un unghi spectral, aproape melancolic. Însă în jocul acesta al tăcerii subacvatice, nu toată liniștea e aur. Uneori, e doar gol. Adică mă gândesc că am cumpărat Siren’s Rest întocmai pentru că jocul original a fost uluitor, o poveste de horror de anii ’70-’80, jucat în RTX și DLSS, o minunăție, o capodoperă.
Groaza diluată, în ritm de apă
Revenirea în coșmarul Beira D nu se face cu pasul apăsat al fricii, ci cu plutirea lentă a resemnării. Într-o suită de cadre submarine impecabil animate, aproape cinematografice, jucătorul nu mai e un supraviețuitor, ci un martor al postumității. Ești Mhairi, o scafandriță care coboară în adâncurile unei traume moștenite. Nu mai e panică, ci procesare. Nu mai e urlet, ci șoaptă înecată.
Și deși atmosfera este acolo – claustrofobă, umedă, rece ca metalul epavei, horror-ul real rămâne timid, refuzând să pulseze în vene. E un joc care îți strânge gâtul, dar nu apasă. Te aștepți la un crescendo, dar primești doar reverberația finalului. Adică abia pe final simți că are ceva horror, evident, trăiești cumva cu spaimă, dar asta pentru că te gândești la atmosfera din primul joc. Și rămâi doar cu spaima trasă, ca atunci când amâni să mergi la wc.
Un DLC care respiră prin piele, dar nu lasă urme
Tehnic vorbind, Siren’s Rest impresionează: animațiile subacvatice sunt printre cele mai reușite dintr-un joc narativ recent. Costumul de scafandru devine o prelungire a sinelui, iar plutirea prin epavă e senzorială, aproape tactilă. E o poezie vizuală în care fiecare bule de aer e o virgulă între două frici nespuse.
Dar această poezie nu are rimă. E o proză fragmentară, un capitol prea scurt pentru cât putea spune. Povestea se desfășoară în nuanțe de gri și albastre, dar rareori atinge catarsisul pe care îl sugerează. Dialogul interior e reușit, vocea lui Mhairi e pătrunzătoare, dar scriitura rămâne prudentă, ezitantă.
un epilog contemplativ, nu o continuare
Ceea ce frustrează cel mai tare la Siren’s Rest nu e lipsa de groază, ci lipsa de curaj. Jocul flirtează cu idei puternice – vinovăție, moștenire, legătura cu un tată pierdut –, dar nu le dezvoltă. DLC-ul pare că se teme să deranjeze, preferând să rămână în zona confortabilă a introspecției atmosferice, în loc să sfredelească în carnea sensibilă a durerii.
Durata e, din păcate, criminală: în mai puțin de două ore, cobori, observi, plutești, te întrebi… și gata. Când frica începe în sfârșit să-și ceară drepturile, totul se termină. Un singur moment horror autentic – bine plasat, bine regizat – nu salvează o construcție narativă care promitea mai mult. Apoi s-au și grăbit cu el, pentru că dlc-ul are și mici bug-uri, enervante. Să zicem că mori într-o scenă, iar la reluare nu mai vezi cordonul de oxigen să te conectezi, așa că trebuie să bâjbâi, să-ți amintești unde l-ai lăsat. Crunt!
O continuare comercială
Siren’s Rest e un epilog contemplativ, nu o continuare. E o cameră de reculegere, nu un nou coșmar. E un DLC care respiră prin atmosferă, dar care nu mușcă. E frumos, dar timid. Claustrofob, dar inert. Emoționant, dar reținut. Și poate că asta era intenția. Dar intențiile, fără carne, sunt doar spectre. Este un poem scufundat în nostalgie, care uită să înspăimânte. Frumos ca o rană vindecată. Dar prea curat pentru a lăsa cicatrici. Așa că m-am reapucat de Still Wakes the Deep!
Still Wakes the Deep este disponibil pentru Xbox Series X|S, PC și PS5. De asemenea, poate fi jucat prin Game Pass pentru console și PC.
